Anul Centenarului Marii Uniri prilejuiește trecerea în revistă a tot ceea ce a fost și este valoros în România în ansamblul domeniilor care fac obiectul istoriei naționale, în legăturile ei organice, dintre cele mai strânse, cu istoria universală. Este suficient să trecem în revistă aniversările „rotunde” din 2018 pentru a ne da seama cât de adevărat este că, în pofida vrăjmășiilor vremii (cum spunea cronicarul) există continuitate și progres, aici, în spațiul carpato-dunăreano-pontic.

Pornind de la concertul inaugural al manifestărilor muzicale dedicate evenimentului istoric de la 1 decembrie 1918, concert găzduit de Ateneul Român, avem prilejul să consemnăm că – în acest an – se împlinește un secol și jumătate de la crearea, în 1868, a Filarmonicii bucureștene. Mai târziu, peste două decenii, în 1888, se inaugura Ateneul Român, peste încă un deceniu își făcea intrarea triumfală în lumea marilor compozitori George Enescu, iar seria aniversărilor memorabile poate continua, cu nume și momente care atestă, cel puțin, valoarea națională și internațională a muzicii românești, pe toate planurile, de la creații nepieritoare la interpreți de prim rang, de la prestigioase instituții de învățământ de profil până la meritele incontestabile ale unor formațiuni continuatoare – în timp și pe spirala progresului – ale Filarmonicii din București la ceasul celei de-a 150-a aniversări.

Aproape tot ceea ce a reprezentat Filarmonica din București, mai ales în „Căminul Artelor și Culturii” (cum stă scris pe frontispiciul Ateneului Român), constituie  momente de referință ale unei moșteniri care generează permanent un îndreptățit sentiment de mândrie și de responsabilitate față de o pleiadă de înaintași a căror strălucire n-o umbrește trecerea vremii și vremurilor, ci – dimpotrivă – o sporește. Au rămas, pentru totdeauna, în conștiința publică, nu numai a melomanilor, concertele Filarmonicii bucureștene dirijate de George Enescu, cele care au adus în primă audiție în România Simfonia a IX-a de Beethoven, ca și ciclul integral al cvartetelor aceluiași uriaș compozitor. Filarmonica a fost dirijată de maeștrii George Georgescu și Sergiu Celibidache, aceeași reputată formațiune muzicală a susținut concertele cu prime audiții ale compozițiilor lui Mihail Jora, Paul Constantinescu, Sigismund Toduță și Theodor Rogalski, iar dirijori și interpreți străini celebri, precum Yehudi Menuhin și David Oistrakh (care au interpretat împreună, pe scena Ateneului Român, celebrul Concert în re minor de Bach) ne reamintesc că, tot pe aceeași scenă, s-au aflat, cu ani în urmă, Pablo Casals și Richard Strauss.

Nu mai puțin interesant este faptul că marea muzică și-a dat întâlnire în casa Filarmonicii bucureștene cu marile arte vizuale și cu marea literatură. Dacă ar fi să readucem în memorie Pinacoteca Ateneului Român ori dezbaterile pe cele mai arzătoare teme civice programate cu prilejul Conferințelor Ateneului, tot ar fi suficient pentru a ilustra modul în care autentica intelectualitate română a gravitat în jurul celei mai vechi instituții muzicale din Capitală, sub semnul profundei prețuiri a valorilor naționale și universale.

La conferința de presă dedicată aniversării Filarmonicii bucureștene s-au evocat cuvintele lui Richard Wagner: „Acolo unde nu există orchestră simfonică, nu există civilizație”. Cei 150 de ani de remarcabilă existență a Filarmonicii din București atestă și existența civilizației în România, căreia Unirea din 1859 și cea mare din 1918 i-au dat impulsurile decisive pentru înscrierea reală a țării în modernitate și contemporaneitate. Suntem moștenitorii acestor contribuții și obligația de a le îmbogăți este „în firea lucrurilor” sub semnul emblematic al creației enesciene, sinteză, la rândul ei, a naționalului cu universalul.

(Copyright foto: www.fge.org.ro)