Conformitatea – inclusiv cea în accepţiunea profesiei contabile – este, cum se știe, echivalentul adevărului, noţiune căreia culegerile de paradoxuri, de butade, de cugetări celebre îi acordă un loc privilegiat. Plutarh (46 d.Hr. – 125 d.Hr.), de pildă, definea adevărul drept „începutul marii virtuţi”, iar Jean Jacques Rousseau (1712 – 1778) îl asemuia cu „ochiul raţiunii”. Pe cel certat cu adevărul, William Shakespeare  (1564 – 1616) îl asemăna cu „un câine pe care trebuie să-l lași în lanţuri”. La rândul său, Voltaire (1694 – 1778) compara adevărul cu „un fruct care nu trebuie cules decât când este copt”. Mihai Eminescu (1850 – 1889) a fost mai puţin „liric” atunci când a scris că „unde interesul dictează nu există adevăr”, în timp ce Nicolae Iorga (1871 – 1940) a formulat o concluzie atotcuprinzătoare: „Adevărul e pretutindeni, dar nu-l recunoaște decât acela care îl caută”.