Daisy Tech - case de marcat cu jurnal electronic
Fondul de comerţ

Fondul de comerț

Numărul 45, 20-26 nov. 2018  »  Expertiza și auditul afacerilor

CECCAR

REZUMAT
Obiectivele articolului de față sunt înțelegerea, din perspectivă teoretică și practică, a noțiunii de fond de comerț față de alte noțiuni (patrimoniu, întreprindere/întreprindere comercială, patrimoniu de afectațiune al profesionistului), determinarea naturii juridice a fondului de comerț, identificarea elementelor componente ale acestuia, înțelegerea distincției dintre firmele societăților reglementate de lege, precum și cunoașterea operațiunilor juridice cu privire la fondul de comerț.

Termeni-cheie: fond de comerț, patrimoniu, întreprindere economică, profesionist comerciant, patrimoniu de afectațiune

Clasificare JEL: F19, K29

1. Reglementarea și definiția fondului de comerț

Fondul de comerț este menționat, fără a fi definit, la art. 21 lit. a) și art. 42 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Definiția fondului de comerț este enunțată de legiuitor la art. 11 lit. c) din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, potrivit căruia „constituie fond de comerț ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale”.

Făcând trimitere și la art. 541 din Codul civil, care prezintă universalitatea de fapt ca fiind „ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege” și precizează că „bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”, putem defini fondul de comerț astfel: ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), pe care un comerciant, prin voința sa, le utilizează – le afectează – în vederea desfășurării activității sale, pentru obținerea de profit.

2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni

2.1. Fondul de comerț și patrimoniul

Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor comerciantului ce au valoare economică.

Fondul de comerț cuprinde unele dintre bunurile comerciantului (respectiv pe cele afectate derulării activității sale), neincluzând însă creanțele și datoriile acestuia. Prin urmare, fondul de comerț reprezintă o parte din patrimoniul comerciantului. Cu toate acestea, în cazul înstrăinării fondului de comerț, anumite drepturi și obligații ce izvorăsc din contractele de muncă sau din cele de furnizare de utilități (apă, gaz, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost reziliate (Piperea, 2012, p. 55).

Fondul de comerț este o universalitate de fapt (a se vedea dispozițiile art. 541 din Codul civil; Piperea, 2012, p. 55; Angheni et al., 2008, p. 53), pe când patrimoniul este o universalitate de drept, o universalitate juridică.

Fondul de comerț ia naștere din voința exclusivă a profesionistului comerciant, persoană fizică sau juridică, a întreprinzătorului, care afectează bunurile ce compun fondul de comerț unei activități lucrative, în timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul civil).

2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică

Întreprinderea economică este o activitate economică organizată, autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare, exercitată de un întreprinzător, care cuprinde pe lângă bunuri (ce fac parte din fondul de comerț) și capitalul și forța de muncă (capitalul uman nu este inclus în fondul de comerț).

De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, potrivit art. 2 lit. a) coroborată cu lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și completările ulterioare.

Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și necorporale afectate desfășurării unei activități economice.

Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):

  • exploatează o întreprindere economică în scopul de a obține profit;
  • deține întotdeauna un fond de comerț, al cărui scop este să atragă clientelă și să obțină profit.

Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.

Întreprinderea, potrivit art. 3 alin. (2) și (3) din Codul civil, nu se confundă cu întreprinderea economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și de art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare.

Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.

Prin urmare, întreprinderea, ca noțiune, potrivit Codului civil, este dreptul comun în materie. În cadrul ei distingem întreprinderea economică reglementată de actele normative menționate.

Pentru o delimitare mai clară a noțiunilor, precizăm că:

  • întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu scop lucrativ (în concepția Codului civil);
  • întreprinderea economică este exploatată de un profesionist comerciant, prin specificul activității economice organizate de acesta (Codul civil nu menționează nimic despre activitatea economică, referindu-se doar la activitate, fără să precizeze natura acesteia).

În sensul art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului comerciant este o întreprindere economică, și anume este „activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”. De asemenea, în condițiile art. 2 din Legea nr. 346/2004, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activități economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activități de producție, comerț sau prestări de servicii, în scopul obținerii de venituri, în condiții de concurență, respectiv: societăți, societăți cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale și întreprinderi familiale, autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare, care desfășoară activități economice.

2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al profesionistului

Fondul de comerț cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale, cu drepturile lor corespunzătoare) care aparțin profesionistului comerciant, în timp ce patrimoniul de afectațiune este o fracțiune din patrimoniul (civil) al profesionistului, care cuprinde pe lângă bunuri, reprezentate de drepturi (reale), și drepturi de creanță și obligații (datorii).

Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la acesta, exercitării unei activități economice.

Fondul de comerț se aseamănă cu patrimoniul de afectațiune prin:

  • destinația comună a bunurilor care îl com-pun;
  • afectarea bunurilor unei activități lucrative (industriale, comerciale);
  • scop, respectiv atragerea clientelei și obținerea de profit.
3. Natura juridică a fondului de comerț

Fondul de comerț este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare care nu se reduce la bunurile care o compun (Angheni et al., 2008, p. 53). Aceste bunuri au o destinație comună stabilită prin voința profesionistului comerciant (titular al fondului de comerț), fiind afectate aceleiași activități.

Fondul de comerț:

a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, al unor garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiectul aportului la constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului social Și bunurile componente ale fondului de comerț pot face obiectul unor astfel de contracte dacă legea prevede posibilitatea înstrăinării separat de acesta;

b) explică subrogația reală a bunurilor care îl compun (spre exemplu, mărfurile pot fi înlocuite cu bani în momentul vânzării lor, emblema poate fi modificată) (Angheni et al., 2008, p. 53);

c) este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii), acestea fiind caracteristice universalității juridice, respectiv patrimoniu Prin voința comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componența fondului de comerț sunt afectate exercitării unei activități economice;

d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea industrială a profesionistului comerciant asupra fondului. Organizarea bunurilor componente ale fondului de către titularul său constituie o creație intelectuală, considerată în literatura de specialitate asemănătoare cu creația științifică, literară și artistică. (Piperea, 2012, p. 56) În acest sens, fondul de comerț are vocația de a avea clientela sa, motiv pentru care legea oferă posibilitatea protecției acestuia prin acțiuni privind concurența neloială (spre exemplu, interzicerea activităților care prejudiciază accesul la clientelă; a se vedea Piperea, 2012, p. 56), potrivit Legii 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare;

e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componența fondului de comerț prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea preponderente ca valoare sunt cele necorporale. Astfel, în cazul executării silite a fondului de comerț, aceasta urmează regulile prevăzute de Codul de procedură civilă cu privire la bunurile mobile. (Cărpenaru, 2012, p. 93) Totodată, nu poate fi dobândit prin uzucapiune sau prin posesia de bună credință asupra bunurilor mobile (prescripția instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este susceptibil de posesie, din același motiv acțiunea posesorie și acțiunea în revendicare fiindu-i improprii, dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică teoria accesiunii. (Piperea, 2012, p. 58)

4. Elementele fondului de comerț

Elementele fondului de comerț sunt corporale și necorporale.

✔ Elemente corporale sunt:

  • bunurile imobile prin natură (clădiri) și prin destinație (instalații, utilaje, mașini). Actele de vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt activități economice, prin scopul lor;
  • bunurile mobile corporale (materii prime, materiale, produse rezultate din activitatea de producție; chiar dacă produsele astfel rezultate au o legătură mai slabă cu fondul de comerț, fac parte din acesta).

 Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenții, drepturile de autor, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.

La Capitolul IV, Legea nr. 26/1990 aduce precizări cu privire la regimul firmelor și emblemelor. Astfel:

a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele sau, după caz, denumirea sub care acesta își exercită comerțul și sub care semnează (art. 30 alin. (1)).

  • Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător individual titular al unei întreprinderi individuale) se compune din numele comerciantului scris în întregime (nume și prenume) la care se adaugă mențiunea scrisă în întregime „persoană fizică autorizată” sau, după caz, „întreprindere individuală” (art. 31 alin. (1)). Prin urmare, firma unei persoane fizice corespunde cu numele său civil.
  • Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului întreprinderii la inițiativa căruia se înființează aceasta, cu mențiunea „întreprindere familială” scrisă în întregime (art. 31 alin. (11)).

Firma comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma juridică a societății.

  • Firma societății în nume colectiv se compune din numele a cel puțin unuia dintre asociați plus mențiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime (art. 32).
  • Firma societății în comandită simplă cuprinde numele a cel puțin unuia dintre asociații comanditați plus mențiunea „societate în comandită” scrisă în întregime (art. 33).

În scopul protejării terților, dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimțământul său, în componența firmei societății în nume colectiv ori a celei în comandită simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile societății. Aceeași regulă se aplică și comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăți în comandită (art. 34).

  • Firma societății pe acțiuni sau a celei în comandită pe acțiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, plus mențiunea scrisă în întregime „societate pe acțiuni” sau „SA” ori „societate în comandită pe acțiuni”, după caz (art. 35).
  • Firma societății cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, plus mențiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „SRL” (art. 36).
  • Firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă și mențiunea sediului principal din străinătate (art. 37).

Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se caracterizează prin noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente (art. 38 alin. (1)).

Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2)).

Oficiul registrului comerțului este obligat să refuze înscrierea unei firme care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu acestea (art. 39 alin. (1)).

Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercianții din sectorul public (art. 40). Prin înregistrare, comerciantul dobândește un drept de folosință exclusivă asupra firmei. Aceasta capătă și valoare economică și poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerț.

Dacă se înstrăinează fondul de comerț, cu orice titlu, dobânditorul acestuia va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori în comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei firme a calității de succesor (art. 41 alin. (1)).

Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau societății cu răspundere limitată fără menționarea raportului de succesiune (art. 41 alin. (2)).

b) Emblema este un plus în ceea ce privește identificarea comerciantului. Firma are caracter obligatoriu, iar emblema, facultativ.

Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen (art. 30 alin. (2)).

Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea (art. 43 alin. (1)).

Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel puțin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.

Emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afișe, publicații și în orice alt mod, cu condiția să fie însoțită în mod vizibil de firma comerciantului (art. 43 alin. (2)). Emblema se înstrăinează și separat și împreună cu fondul de comerț. Dobânditorul poate folosi emblema numai cu consimțământul transmițătorului.

c) Reguli comune referitoare la firme și embleme

Firmele și emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3)).

Prin înscrierea firmei și a emblemei în registrul comerțului, titularul dobândește dreptul de folosință exclusivă asupra acestora.

Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către oficiul registrului comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei sau a emblemei.

Firmele și emblemele radiate din registrul comerțului sunt indisponibile, în principiu, pentru o perioadă de doi ani de la data radierii, cu excepția situației menționate prevăzute la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, adică atunci când dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerț va putea să continue activitatea sub firma anterioară, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi și cu menționarea raportului de succesiune. Este vorba însă numai de firma care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori în comandită simplă.

d) Clientela și vadul comercial. Legea nu reglementează ca atare nici clientela, nici vadul comercial. Importanța clientelei, ca element al fondului de comerț, rezultă din faptul recunoscut că un profesionist comerciant, persoană fizică sau juridică, se constituie pentru atragerea clientelei, în vederea obținerii de profit.

Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit și fidel la același comerciant (la fondul de comerț al acestuia) pentru procurarea de mărfuri și servicii.

Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potențialitatea) fondului de comerț de a atrage clienți. Acesta este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobilul, de calitatea mărfurilor, a serviciilor, de prețurile practicate, de comportamentul personalului comerciantului.

Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț. În timp ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului de comerț, vadul comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În concepția tradițională, cele două sunt considerate ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o împărtășim, majoritară în doctrina juridică, ele sunt distincte, aflându-se într-o strânsă corelație (Cărpenaru, 2012, p. 100). Clientela este consecința vadului comercial.

e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală, dreptul de Doctrina împarte drepturile de proprietate industrială în două categorii: creații noi și semne noi (a se vedea Eminescu, 1982, p. 17 și următoarele; Cărpenaru, 2012, p. 101, cu operele citate acolo). În categoria creațiilor noi sunt cuprinse invențiile, know-how-ul, modelele de utilitate (a se vedea Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate, cu modificările ulterioare). Din clasa semnelor noi fac parte mărcile și indicațiile geografice (a se vedea Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu modificările ulterioare).

Prin brevetul de invenție sunt recunoscute și apărate drepturile asupra invenției. Aceasta este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (a se vedea Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată), care eliberează brevetul de invenție. Protecția asupra invenției operează timp de 20 de ani și se transmite atât împreună cu fondul de comerț, cât și separat de acesta.

Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți (denumiți și operatori economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice sau similare ale altor profesioniști (a se vedea Legea nr. 84/1998). Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice folosirea aceluiași semn de către alții (a se vedea Eminescu, 1983, pp. 109-110; Cărpenaru, 2012, p. 101).

Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obligația comercianților de a înregistra în registrul comerțului mențiuni referitoare la brevetele de invenții, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile de origine, indicațiile de proveniență, firmă, emblemă și alte semne distinctive. Prin această dispoziție, drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute și ocrotite de lege.

Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu privire la creațiile lor literare, științifice și artistice formează drepturile de autor. Potrivit Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (din 1886, revizuită în 1971), „sunt considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artistice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”. În domeniul digital sunt aplicabile aceleași acte normative privind proprietatea intelectuală și drepturile de autor ca pentru toate celelalte creații originale. Pentru acest domeniu, în anul 2002 au intrat în vigoare două tratate: Tratatul OMPI privind Dreptul de Autor (WCT) și Tratatul OMPI privind Interpretările și Fonogramele (WPPT). Cele două sunt cunoscute ca fiind „tratate ale internetului” și au fost realizate în anul 1996 de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Astfel este actualizată și completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății digitale. Într-o perioadă de șase ani (1996-2002) s-a realizat ratificarea acestor noi tratate de către 30 de țări, minimul cerut de Organizația Națiunilor Unite pentru punerea lor în aplicare. În România, dreptul de autor și drepturile conexe sunt protejate prin Legea nr. 8/1996, republicată.

Din fondul de comerț fac parte drepturile de autor și drepturile conexe cu privire la creațiile literare, științifice și artistice, precum și la programele din domeniul informaticii. Titularul fondului de comerț, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul să le valorifice în condițiile prevăzute de lege.

f) Regimul creanțelor și datoriilor. Creanțele și datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de comerț, acesta nefiind o universalitate juridică, ci de fapt. Prin urmare, creanțele și datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului împreună cu fondul de comerț în cazul înstrăinării acestuia. Cu toate acestea, așa cum am menționat, anumite drepturi și obligații ce izvorăsc din contractele de muncă sau din cele de furnizare de utilități (gaz, apă, electricitate) se transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost reziliate (Piperea, 2012, p. 55; Cărpenaru, 2012, p. 102). Potrivit unei alte opinii, care are în vedere noua concepție referitoare la patrimoniul de afectațiune, creanțele și datoriile privind activitatea economică fac parte din acesta, deci din fondul de comerț (Cărpenaru, 2012, p. 102).

5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț

Fondul de comerț, ca atare, precum și elementele care îl compun pot face obiectul unor acte juridice. Operațiunile juridice cu privire la fondul de comerț sunt: vânzarea-cumpărarea, transmiterea ca aport într-o societate, locațiunea, garanția reală mobiliară asupra acestuia etc. Fiind o universalitate de fapt mobiliară, fondul de comerț se poate transmite pe cale succesorală în condițiile prevăzute de Codul civil.

✔ Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț presupune vânzarea acestuia în întregime, precum și vânzarea separată a bunurilor mobile și imobile care intră în componența lui. Vânzarea fondului de comerț este supusă regulilor Codului civil privind contractul de vânzare. Înstrăinarea imobilelor componente ale fondului de comerț intră sub incidența regulilor dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor (inclusiv cele privind publicitatea imobiliară).

Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, în registrul comerțului trebuie înregistrate mențiuni referitoare la vânzarea fondului de comerț, care devin opozabile terților de la data efectuării lor.

Obligațiile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comerț sunt:

  • vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe cumpărător (a se vedea Ionescu, 2008, p. 93 și următoarele);
  • cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească prețul.

Firma, clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț. Drepturile de proprietate industrială (brevete de invenții și mărci), drepturile de autor și emblema se înstrăinează separat de acesta.

 Transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate (Cas. III, Decizia din 20.01.1939, p. 224). Transmiterea fondului de comerț ca aport se deosebește de vânzarea acestuia deoarece nu comportă primirea unui preț în schimbul fondului de comerț. Asociatul primește părți sociale sau acțiuni, în funcție de forma juridică a societății. Transmiterea fondului de comerț ca aport intră sub incidența Legii societăților, fiindu-i aplicabile regulile speciale referitoare la constituirea societăților.

 Locațiunea fondului de comerț. Dreptul de folosință privește, ca și în cazul vânzării, atât fondul de comerț ca atare, cât și elementele componente ale acestuia.

În schimbul unui preț, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosința asupra fondului de comerț (Cas. I, Decizia din 04.04.1928, p. 92). Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerțului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerț, dar poate să continue activitatea și sub firma anterioară, menționând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă locatorul consimte expres.

Obligațiile care rezultă din contractul de locațiune a fondului de comerț sunt:

  • locatarul este obligat să respecte destinația economică și funcțională a fondului de comerț. El nu poate aduce schimbări în organizarea și structura acestuia decât cu acordul locatorului;
  • locatorul are obligația de a nu face concurență locatarului prin desfășurarea unui comerț de același gen în apropierea sa.

Despre locațiune se face mențiune în registrul comerțului. O aplicație a acestui contract este locația de gestiune (a se vedea Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 1.228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii, cu modificările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 140/1991 privind metodologia atribuirii în locație a gestiunii sau închirierii unor subunități prin licitație directă, abrogată). În temeiul contractului de locație a gestiunii, regia autonomă sau societatea comercială cu capital de stat acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de exploatare (gestionare) asupra unei secții, uzine, fabrici ori altei subunități, în schimbul unor foloase patrimoniale convenite de către părți (Cărpenaru, 2012, p. 107). Prin gestiune se înțelege un ansamblu de operații prin care se asigură administrarea bunurilor unei secții, uzine, fabrici etc., care implică punerea lor în valoare pentru obținerea unor rezultate economice superioare (cu privire la contractul de locație a gestiunii, a se vedea David, 1991, p. 36 și următoarele). Potrivit HG nr. 140/1991, dacă locatorul nu este și proprietarul imobilului, fondul de comerț care formează obiectul contractului de locație a gestiunii nu cuprinde și imobilul unde se desfășoară activitatea. În acest caz este necesară încheierea unui contract de închiriere pentru folosirea imobilului (a se vedea Cărpenaru, 2012, p. 107; Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, 1996, p. 95).

 Garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț (Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, 2001, p. 149). Garanția reală mobiliară poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile, inclusiv fondul de comerț.

Conținutul și caracteristicile garanției vor fi determinate de părți. Garanția se constituie pe baza unui contract de garanție, cu sau fără deposedarea de bunul care face obiectul garanției. Legea cere îndeplinirea unei formalități de publicitate prevăzute de Codul civil, pentru protejarea dreptului real de garanție dobândit de creditor. Această cerință se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului de a cere înscrierea în registrul comerțului a unei mențiuni privind constituirea garanției reale mobiliare asupra fondului de comerț. Mențiunea devine opozabilă terților de la data efectuării ei în registrul comerțului.


BIBLIOGRAFIE
 

  1. Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C. (2008), Drept comercial, ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București.
  2. Cărpenaru, S.D. (2012), Tratat de drept comercial român. Conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București.
  3. David, S. (1991), Contractul de închiriere și contractul de locație a gestiunii, Dreptul, nr. 10-11.
  4. Eminescu, Y. (1982), Tratat de proprietate industrială, volumul 1, Creații noi, Editura Academiei, București.
  5. Eminescu, Y. (1983), Tratat de proprietate industrială, volumul 2, Semne distinctive, Editura Academiei, București.
  6. Ionescu, B. (2008), Garanția contra evicțiunii în ipoteza vânzării fondului de comerț, Revista de Drept Comercial, nr. 10.
  7. Piperea, Gh. (2012), Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H. Beck, București.
  8. Cas. I, Decizia din 04.04.1928, Pandectele Române, nr. 111/1928.
  9. Cas. III, Decizia din 20.01.1939, Revista de Drept Comercial, 1939.
  10. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (1996), Decizia nr. 330/1995, Dreptul, nr. 3.
  11. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (2001), Decizia nr. 2.804/1999, Revista de Drept Comercial, nr. 4.
  12. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată în Monitorul Oficial nr. 49/04.02.1998, cu modificările și completările ulterioare.
  13. Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 313/12.06.2001.
  14. Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr. 681/29.07.2004, cu modificările și completările ulterioare.
  15. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505/15.07.2011, cu modificările ulterioare.
  16. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu modificările și completările ulterioare. 

Acest articol este preluat din lucrarea Dreptul afacerilor. Elemente de drept societar, ediția a II-a, revizuită și adăugită, autor Ioana Nely Militaru, apărută la Editura CECCAR în anul 2018. 

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!


Site-ul ceccarbusinessmagazine.ro folosește cookie-uri pentru analiza traficului și pentru îmbunătățirea experienței de navigare. Sunt incluse aici și cookie-urile companiilor/serviciilor terțe plasate pe acest site (Google Analytics, Facebook, Twitter, Disqus). Continuând să utilizezi acest website, ești de acord cu stocarea tuturor cookie-urilor pe acest device.