Parteneriatul public-privat în România și în Uniunea Europeană

Parteneriatul public-privat în România și în Uniunea Europeană

Numărul 24-25, 27 iunie - 10 iulie 2017  »  Expertiza și auditul afacerilor

dr. ec. Cristian Marinescu
auditor public extern,
Curtea de Conturi

REZUMAT
În activitatea economică întâlnim situații în care părțile din cadrul unei asocieri sunt atât societăți private, cât și instituții publice. În acest caz, asocierea dintre cele două categorii de persoane poate îmbrăca forma unei asocieri în participație sau a unui parteneriat public-privat.
Spre deosebire de asocierea în participație (sau, așa cum apare în literatura de specialitate internațională, joint venture), care este un concept mai vechi, amplu dezbătut în lucrări din domeniu și cu o largă aplicabilitate în practica europeană, parteneriatul public-privat (prescurtat PPP) este o noțiune relativ nouă, în prezent fiind din ce în ce mai des întâlnită în spațiul public, atât în presa economică, cât și în publicațiile economice, financiare și juridice, dar și în legislația multor țări.
În ultimii ani, conceptul de parteneriat public-privat a făcut obiectul unor reglementări legislative în cadrul țărilor din Uniunea Europeană, inclusiv România, care a adoptat de curând un act normativ nou referitor la acest tip de parteneriat.
Având în vedere cele de mai sus, ne propunem ca în această lucrare să tratăm aspectele teoretice ale parteneriatului public-privat. Vom prezenta conceptul de PPP așa cum este abordat în legislația europeană, cu accent pe noua lege a parteneriatului public-privat din țara noastră.

Termeni-cheie: parteneriat public-privat, sectorul privat, sectorul public, cooperare, concesiune, servicii publice

Clasificare JEL: L32

➥ Introducere

Parteneriatul public-privat este o formă de „cooperare între o autoritate publică și sectorul privat, respectiv organizații neguvernamentale, asociații ale oamenilor de afaceri, ori companii, pentru realizarea unui proiect care produce efecte pozitive pe piața forței de muncă și în dezvoltarea locală” (Institutul pentru Politici Publice, 2004, p. 14).

Un parteneriat public-privat reprezintă, în principiu, orice formă de cooperare între sectorul public și cel privat, însă, în funcție de legislația specifică fiecărei țări, modul în care ia naștere un astfel de parteneriat diferă de la un sistem juridic la altul și poate îmbrăca mai multe forme, cum ar fi: contracte de asociere în participație, contracte de concesiune, contracte de lucrări sau servicii.

Esența parteneriatului public-privat este ca prin utilizarea competențelor, a know-how-ului și a managementului sectorului privat și prin împărțirea riscurilor între parteneri să se respecte principiile de eficiență, eficacitate și economicitate în utilizarea fondurilor publice.

Parteneriat public-privat este un termen generic pentru toate tipurile de relații create între sectorul public și cel privat cu scopul de a atrage într-un proiect resursele și expertiza sectorului privat în vederea realizării unui bun/unor bunuri destinat/e prestării unui serviciu public și/sau în vederea operării unui serviciu public de calitate și la costuri minime.

Parteneriatul public-privat aduce beneficii, atât pentru operatorul privat, cât și pentru sectorul public: eficiență crescută în dezvoltarea proiectelor, perioadă de implementare mai mică, împărțirea riscurilor, mobilizarea de resurse atât publice, cât și private, crearea de noi aptitudini și posibilitatea ambilor parteneri de a învăța din experiența comună. În plus, combinarea capacităților și resurselor publice și private poate contribui la procesul de relansare economică în momente de criză economică.

Deși interesele inițiale ale membrilor unui parteneriat public-privat sunt diferite, societatea privată fiind orientată către profit, iar instituția publică fiind interesată în primul rând de respectarea principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea fondurilor publice, scopul final este același, și anume finanțarea, construcția, renovarea, gestionarea sau întreținerea unor bunuri prin intermediul cărora se dorește oferirea unor servicii publice de calitate.

➥ Parteneriatul public-privat în Uniunea Europeană
➔ Scurt istoric al parteneriatului public-privat în Uniunea Europeană

Dată fiind diversitatea formelor de cooperare între sectorul public și cel privat, nu există o definiție standard a termenului parteneriat public-privat, existând percepții diferite cu privire la acest tip de parteneriat în funcție de modul de organizare a administrației publice proprie fiecărei țări, de legislația specifică, precum și de politica macroeconomică a guvernelor.

La nivelul Uniunii Europene nu există o directivă care să reglementeze expres parteneriatul public-privat și nici nu a fost convenită încă o definiție clară a acestui concept, însă au fost formulate o serie de bune practici în materie de PPP. Acestea au fost detaliate în Cartea Verde privind parteneriatul public-privat și dreptul comunitar în domeniul contractelor de achiziții publice și al concesiunilor, publicată de Comisia Europeană în anul 2004, fiind concretizate în:
  • definirea mecanismului PPP în sensul de mecanism economic caracterizat de durata relativ lungă de derulare a raporturilor contractuale, cooperarea între sectorul public și cel privat prin punerea în comun a resurselor financiare și distribuția riscurilor de proiect între parteneri în funcție de capacitatea fiecărei părți de a evalua, controla și gestiona un anumit risc;
  • obligativitatea aplicării principiilor specifice atribuirii contractelor de achiziție publică în procedurile de atribuire a contractelor de PPP;
  • stabilirea a două tipuri de PPP, și anume: PPP contractual (nu este necesară compania de proiect) și PPP instituțional (se implementează obligatoriu printr-o companie de proiect în care partenerul public este acționar).

Cartea Verde a fost urmată de diferite comunicări și rapoarte ale Comisiei Europene privind aspecte esențiale ale PPP, cum ar fi: Raportul asupra consultării publice cu privire la Cartea Verde privind parteneriatul public-privat și dreptul comunitar în domeniul contractelor de achiziții publice și al concesiunilor (Comisia Comunităților Europene, 2005), Norme aplicabile parteneriatelor public-privat instituționalizate (PPPI) (Comisia Europeană, 2008), Mobilizarea investițiilor private și publice în vederea relansării economice și realizării unei transformări structurale pe termen lung: dezvoltarea parteneriatelor public-privat (Comisia Europeană, 2009).

O preocupare constantă legată de posibilitatea implicării fondurilor europene în proiectele de PPP s-a observat la nivelul Centrului European de Expertiză pentru PPP, dar și la nivelul Uniunii Europene, întrucât s-a considerat că un PPP în care se atrag și fonduri europene poate fi soluția optimă, așa cum reiese din lucrarea Utilizarea fondurilor europene în PPP – explicând cum și începând discuția privind viitorul (Centrul European de Expertiză pentru PPP, 2011).

➔ Parteneriatul public-privat în Uniunea Europeană

Apariția parteneriatelor public-privat a fost înlesnită de constrângerile bugetare puternice impuse statelor membre prin Tratatul de la Maastricht din anul 1992. Astfel, obligarea statelor membre de a-și reduce bugetele publice a determinat o diminuare considerabilă a cheltuielilor publice, în special a celor care erau alocate investițiilor. Pe cale de consecință, guvernele statelor membre au încercat să caute soluții viabile pentru continuarea proiectelor de investiții și pentru bunul mers al serviciilor publice, iar una dintre soluții a fost parteneriatul public-privat. În acest mod se mobilizau și resursele sectorului privat pentru realizarea unor lucrări și servicii publice, cu beneficii atât pentru sectorul public, cât și pentru cel privat.

Contractul de parteneriat public-privat este perceput diferit în literatura de specialitate în funcție de perspectiva din care este privit, respectiv:

✔ În doctrina anglo-saxonă, PPP semnifică o înțelegere între sectorul privat și cel public, în urma căreia sunt realizate servicii de interes public, care erau furnizate până atunci doar de administrația publică. Principalele trăsături ale unui astfel de parteneriat sunt date de următoarele aspecte: partajarea investiției, împărțirea riscurilor, a responsabilităților și a beneficiilor între cei doi parteneri.

✔ În doctrina franceză, accentul cade pe contractul propriu-zis, care reglementează o nouă formă de asociere a unităților private pentru exploatarea și investirea în servicii publice. Se acordă o atenție sporită contractului administrativ, în speță contractului de parteneriat public-privat, ceea ce determină ca această formă de colaborare a sectorului public cu cel privat să prezinte o mai mare rigiditate. (Levai, 2012, p. 236)

Statele membre ale Uniunii Europene acordă o atenție deosebită parteneriatului public-privat, ca posibilitate de dezvoltare economică, aplicându-l însă în mod diferențiat și în domenii de activitate diverse, cum ar fi: infrastructură, sănătate, educație, transporturi, telecomunicații. La nivel european s-a recunoscut că utilizarea PPP poate contribui la realizarea de rețele europene de transport, fapt care a fost mult întârziat, parțial din cauza investițiilor insuficiente. În cadrul inițiativei pentru dezvoltare economică, Consiliul Europei a aprobat o serie de măsuri pentru a crește investițiile în infrastructura rețelei transeuropene, dar și în materie de inovație, cercetare și dezvoltare, inclusiv stabilirea de acorduri PPP. (Senatul României, 2010, pp. 2-3)

Ținând cont de diversitatea formelor de colaborare dintre autoritățile publice și sectorul privat, se constată că în țările europene nu există și nici nu se poate impune un sistem standard de parteneriat, chiar dacă acesta se modelează în funcție de două obiective majore, respectiv ocuparea forței de muncă și dezvoltarea locală în scopul asigurării coeziunii economice și sociale (Senatul României, 2009, p. 2).

Orice PPP este privit din perspectiva a două dimensiuni, și anume:

✔ Dimensiunea politică – în care PPP este un proces care produce consecințe asupra țelurilor comunității. Cu cât parteneriatul este mai complex, cu atât acesta presupune un capital de investiție mai important și aranjamente instituționale noi.

 Dimensiunea operațională – perspectivă din care PPP poate îmbrăca trei forme:
  • inițiativă privată în beneficiul public;
  • inițiativa administrației pentru facilitarea sau încurajarea activității private în interes public;
  • joint venture între instituții publice și societăți private, firme sau ONG-uri. (Senatul României, 2009, pp. 2-3)

În ceea ce privește adoptarea PPP, statele membre ale Uniunii Europene se divid în trei mari grupe: state care au implementat PPP la un nivel avansat (Marea Britanie, Franța, Germania, Irlanda și Italia), state care au implementat PPP la un nivel mediu (Spania și Portugalia) și state care sunt la început de drum în ceea ce privește implementarea PPP, categorie din care face parte și țara noastră (Senatul României, 2009, p. 3).

Țările care se află într-un stadiu avansat din punctul de vedere al implementării PPP au deja o experiență vastă în acest domeniu în multe sectoare de activitate, cum ar fi infrastructură, sănătate, învățământ sau chiar construcția de penitenciare.

În Germania, spre exemplu, a existat PPP în sectoare de activitate cum ar fi construcția de spitale, școli sau închisori și doar parțial în ceea ce privește construcția de autostrăzi. Atragerea capitalului privat pentru realizarea de autostrăzi a început în anul 1994 prin adoptarea unei legi privind finanțarea privată a construcției de autostrăzi. Progresul a fost unul lent, întrucât legislația permitea aplicarea acestui parteneriat doar pentru realizarea de poduri, tunele și drumuri montane. (McQuaid & Scherrer, 2008, pp. 13-16)

În ceea ce privește Marea Britanie, aceasta este considerată pionierul adoptării PPP. Proiectele de PPP au fost introduse în anul 1992, prin înființarea unei instituții în subordinea Ministerului de Finanțe, denumită Inițiativa de Finanțare Privată (PFI). În Marea Britanie, pregătirea unui contract de PPP important durează până la un an. Aici, PPP acoperă o largă categorie de parteneriate, cum ar fi implicarea totală sau parțială a proprietății private în activități derulate de stat ori inițiativa de finanțare privată (IFP) în cazul în care sectorul public contractează servicii pe o perioadă îndelungată. În legislația din Marea Britanie se face distincție între IFP și PPP, în sensul că IFP privește doar activitățile autorităților publice de la nivel central, iar PPP se referă la activitățile publice de la nivel regional. (McQuaid & Scherrer, 2008, pp. 13-16)

În Spania, o legislație specifică în ceea ce privește PPP a fost adoptată pentru prima dată la mijlocul anilor ’90, deși în practică încă din anii ’70 și ’80 au fost realizate diverse tipuri de parteneriate între sectorul public și cel privat pentru construirea de autostrăzi (Senatul României, 2009, p. 10).

În Franța există o lungă tradiție în privința PPP, în special în domeniul concesiunilor pentru dezvoltarea infrastructurii. Deși sistemul PPP din această țară este unul dintre cele mai vechi din Europa, modelul PPP francez nu a evoluat la nivelul la care au ajuns alte state europene în ceea ce privește implementarea PPP. În Franța nu există o politică în domeniul PPP. În afară de proiectele din infrastructură, au apărut câteva forme de PPP în domeniul prevenirii criminalității și în cel al asigurării coeziunii sociale. În anul 1955 a fost adoptată o lege privind regimul autostrăzilor care stabilea că utilizarea acestora este în principiu gratuită, însă statul putea concesiona construirea și exploatarea lor. Această lege a permis crearea societăților cu capital mixt, care au contribuit la dezvoltarea rețelei rutiere în Franța. (Senatul României, 2009, p. 4)

➥ Parteneriatul public-privat în România
➔ Scurt istoric al parteneriatului public-privat în România

În țara noastră, primele structuri de parteneriat public-privat s-au format ad-hoc la nivel național, încă de la jumătatea anilor ’90, datorită elaborării unor strategii sectoriale sau naționale, dar și a unor structuri instituționalizate, precum Comisia Tripartită și Consiliul Economic și Social (Levai, 2012, p. 243).

Introducerea în România a conceptului de PPP a avut la bază mai multe considerente, dintre care putem enumera: provocările apărute în țara noastră odată cu dezvoltarea și consolidarea economiei de piață, procesul de integrare în Uniunea Europeană, privatizarea unor servicii de utilitate publică, dezvoltarea mediului de afaceri, care a determinat o creștere a disponibilității sectorului privat de a prelua o serie de responsabilități și riscuri, și nu în ultimul rând nevoia administrației publice locale de a găsi soluții de finanțare.

Cele dintâi acte normative care au permis dezvoltarea în țara noastră de proiecte publice cu participare privată au fost Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2001 privind achizițiile publice, însă prima reglementare care a legiferat PPP și care, practic, a constituit punctul de pornire pentru dezvoltarea parteneriatelor public-privat a fost Ordonanța Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, care a fost în vigoare până la abrogarea ei de către Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Integrarea României în Uniunea Europeană a fost condiționată de respectarea angajamentelor asumate în cadrul negocierilor, printre care și armonizarea cadrului legislativ național de reglementare în ceea ce privește domeniul achizițiilor publice și al concesiunilor. În acest sens, a fost emisă OUG nr. 34/2006, precum și legislația conexă, corelată cu pachetul legislativ european alcătuit din Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale, Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări și Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor. La data promovării OUG nr. 34/2006 s-a renunțat la legislația în vigoare privind parteneriatul public-privat, respectiv s-a abrogat OG nr. 16/2002, și totodată la noțiunea de parteneriat public-privat, care a fost înlocuită cu alte două noțiuni, și anume concesiune de lucrări și concesiune de servicii.

Acest demers legislativ nu a condus însă la rezultatele așteptate în ceea ce privește dezvoltarea unor proiecte majore în parteneriat public-privat, care să ajute la dezvoltarea economică în special a comunităților locale, dar și a economiei în ansamblul său (Senatul României, 2010, p. 4). Din acest motiv, dar și ca urmare a faptului că legislația în domeniul concesiunilor era la acel moment incompletă și neclară, acest lucru constituind un impediment în derularea în condiții optime a proiectelor de PPP, a fost necesară adoptarea unui act normativ nou care să stabilească un cadru real, concret și transparent de promovare și derulare a proiectelor în parteneriat public-privat.

Astfel, în anul 2010 a apărut Legea parteneriatului public-privat nr. 178/2010, care a reglementat modul de realizare a unui proiect de PPP ce avea ca obiectiv proiectarea, finanțarea, construcția, reabilitarea, modernizarea, operarea, întreținerea, dezvoltarea și transferul unui bun sau serviciu public, după caz.

Din nefericire și această lege a fost un fiasco, întrucât în perioada în care a fost în vigoare nu s-a încheiat niciun proiect de parteneriat public-privat. Legea nr. 178/2010 s-a dovedit impracticabilă din cauza faptului că nu a fost foarte clar formulată, dar și pentru că a instituit un paralelism legislativ, în sensul că se aplica atunci când nu se aplica legislația concesiunilor și a achizițiilor publice. Reglementările mult prea rigide din acest act normativ, precum și lipsa interfeței din Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP), necesară pentru publicarea anunțurilor de selecție, nu au permis dezvoltarea unor proiecte în PPP și atragerea de finanțare privată, așa cum se preconiza. De-abia în ianuarie 2013 SEAP a adăugat această funcționalitate, făcând astfel posibilă publicarea anunțurilor de selecție și a anunțurilor de atribuire a contractelor de tip PPP.

În conformitate cu angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, prin care autoritățile române au obligația de a asigura armonizarea atât a cadrului legislativ, cât și a cadrului instituțional pentru dezvoltarea de proiecte de investiții în regim de parteneriat public-privat, prin Hotărârea Guvernului nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală s-a aprobat înființarea în subordonarea Ministerului Finanțelor Publice a Unității Centrale pentru Coordonarea Activității de Tip Parteneriat Public-Privat (UCCPPP). Aceasta are rol de instituție centrală în domeniul proiectelor de parteneriat public-privat și are ca atribuție principală îndrumarea și monitorizarea partenerilor publici și a investitorilor privați interesați în activitatea de organizare și derulare a unui proiect de parteneriat public-privat, în condițiile legii (Secretariatul General al Guvernului, 2012, p. 30).

Potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, UCCPPP a trecut în subordinea Departamentului pentru Investiții Străine și Parteneriat Public-Privat (DISPPP), organ de specialitate cu personalitate juridică din aparatul de lucru al Guvernului, până la finele anului 2016, când, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2016 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale, DISPPP s-a reorganizat prin divizare totală, iar activitățile privind parteneriatul public-privat au fost preluate din nou de Ministerul Finanțelor Publice.

Deși a fost modificată de două ori ca urmare a observațiilor formulate de Comisia Europeană privind nerespectarea unor principii care guvernează contractele publice, Legea nr. 178/2010 nu a devenit o reglementare adaptată realităților economice și juridice. În ciuda acestor modificări, au subzistat un paralelism cu reglementarea concesiunilor de lucrări publice și de servicii publice, precum și o serie de soluții juridice discutabile, neconcordante cu bunele practici înregistrate în proiectele de acest tip.

Dintre limitările Legii nr. 178/2010 care au făcut să nu existe niciun proiect implementat în PPP putem enumera:
✔ Era reglementat doar parteneriatul public-privat instituțional, derulat prin intermediul unei companii de proiect, având ca acționari partenerul public și partenerul privat.
✔ Contribuția partenerului public era limitată la aport în natură exclusiv sub forma unui bun proprietate privată.
✔ Compania de proiect putea fi doar societate pe acțiuni (SA).
✔ Nu exista posibilitatea derulării proiectului de o companie de proiect constituită exclusiv de partenerul privat.
✔ Nu erau foarte bine clarificate drepturile finanțatorilor în caz de reziliere a contractului de PPP.

Prin urmare, date fiind aceste limitări legislative, a fost necesară adoptarea unui act normativ nou în domeniul PPP, care să asigure în mod efectiv cooperarea între sectorul public și cel privat pentru implementarea de proiecte având ca obiect lucrări sau servicii publice, luându-se în considerare și bunele practici recunoscute la nivel european în materia parteneriatului public-privat, menționate în Cartea Verde privind parteneriatul public-privat și dreptul comunitar în domeniul contractelor de achiziții publice și al concesiunilor. Astfel, la finele anului trecut a apărut un act normativ nou, Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat, care reglementează acest tip de parteneriat și la care se așteaptă încă normele de aplicare. 

➔ Parteneriatul public-privat în noua legislație din România

În ceea ce privește formele pe care le poate îmbrăca PPP, noul act normativ reglementează două tipuri de PPP, și anume:

✔ Parteneriatul public-privat instituțional (care exista și în vechea legislație) – este acel parteneriat public-privat realizat în temeiul unui contract încheiat între partenerul public și partenerul privat, prin care se constituie de către aceștia o societate nouă, care va acționa ca societate de proiect și care, ulterior înregistrării în registrul societăților, dobândește calitatea de parte la contractul de parteneriat public-privat respectiv (este necesară o companie de proiect).

✔ Parteneriatul public-privat contractual (reglementare nouă, preluată din bunele practici europene în domeniul PPP, menționată în Cartea Verde)– reprezintă parteneriatul public-privat realizat în temeiul unui contract încheiat între partenerul public, partenerul privat și societatea de proiect al cărei capital social este deținut integral de partenerul privat (nu este necesară o companie de proiect).

Noua legislație a clarificat și domeniul de aplicare al PPP, în sensul că acesta va include doar acele proiecte care au la bază un studiu de fundamentare prin care se justifică, din punct de vedere economic, implementarea proiectului (analiza suportabilității proiectului, alocarea riscurilor în funcție de capacitatea fiecărei părți de a asuma, controla și gestiona un anumit risc, definirea modalității de raportare la datoria publică, posibilitățile de finanțare a proiectului și eficiența economică în sens de value for money) și care demonstrează că veniturile care urmează să fie obținute de societatea de proiect din utilizarea bunului/bunurilor sau din operarea serviciului public ce formează obiectul proiectului sunt generate, în totalitate sau în majoritate, prin plăți efectuate de partenerul public sau de alte entități publice în beneficiul partenerului public.

În ceea ce privește procedurile de atribuire a contractelor de parteneriat public-privat, noua lege precizează că atribuirea unui contract se va face exclusiv prin proceduri transparente și competitive, respectiv licitație deschisă, licitație restrânsă și dialog competitiv, indiferent de valoarea contractului. Documentația de atribuire va fi publicată în SEAP, iar în cazul proiectelor cu valoare mai mare de 5 milioane de euro publicarea se va face și în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Noua reglementare în domeniul PPP consacră în mod expres principiul echilibrului, potrivit căruia durata contractului de PPP se va stabili în principal în funcție de perioada de amortizare a investițiilor ce urmează a fi realizate de societatea de proiect și/sau în funcție de modalitatea de finanțare a acestor investiții, astfel încât să se asigure un profit rezonabil pentru societatea privată, dar și un nivel rezonabil al prețurilor pentru serviciile prestate publicului.

Nu în ultimul rând, au fost reglementate și alte mecanisme specifice derulării proiectelor pe bază de finanțare privată, cum ar fi: posibilitatea partenerului public de a semna contracte directe cu creditorii proiectului și definirea garanțiilor contractuale. În ceea ce privește finanțarea etapei de realizare a investițiilor, aceasta se poate asigura integral din fonduri private sau poate cuprinde și o componentă de fonduri publice provenind din fonduri nerambursabile și cofinanțarea națională aferentă.

➔ Avantajele parteneriatului public-privat

Analiștii economici, în special cei europeni, care pun accentul pe PPP consideră că transferul de management și know-how din sectorul privat către sectorul public poate diminua deficiențele manageriale ale sectorului public, ce provin în primul rând din faptul că persoanele care gestionează banii publici, nefiind banii lor, nu își asumă niciun risc personal și, mai mult decât atât, pot intra adesea în conflict de interese sau pot fi supuse unor influențe sau presiuni externe, care este posibil să afecteze respectarea principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea fondurilor publice.

Implementarea proiectelor de PPP a demonstrat din practica altor state o serie de avantaje, respectiv:
  • o mai bună implementare a proiectelor publice din punctul de vedere al respectării termenelor de execuție și al încadrării în bugetele asumate;
  • reducerea costurilor de construcție și îmbunătățirea calității prin valorificarea eficienței și a potențialului inovativ al sectorului privat;
  • eșalonarea costurilor de finanțare atât pe durata de construire, cât și pe cea de operare, având ca efect o reducere a presiunilor imediate asupra bugetelor sectorului public;
  • o alocare corectă a riscurilor între sectorul public și cel privat, având drept rezultat reducerea costurilor generale ale proiectului;
  • stimularea cercetării-dezvoltării, a inovării și a eforturilor în materie de dezvoltare durabilă. (Senatul României, 2016, p. 2)

Deși motivele inițiale care determină apariția unui PPP diferă între instituția publică (interesată în primul rând de respectarea principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea fondurilor publice) și firma privată (orientată către profit), scopul final este unul comun, și anume prestarea unor servicii publice de calitate. Având un scop comun, crearea și dezvoltarea PPP prezintă avantaje pentru ambele părți implicate în proiect, și anume:

 Avantajele sectorului public (instituții publice):
  • atragerea de resurse financiare private pentru finanțarea unor lucrări sau servicii publice;
  • reducerea costurilor;
  • transferul unei părți din riscurile proiectului către partenerul privat, care, pe lângă riscul de proiectare și construcție, își poate asuma și alte riscuri, cum ar fi riscul de uzură morală a echipamentelor sau riscul apariției unor situații de forță majoră;
  • creșterea eficienței proiectelor publice prin utilizarea know-how-ului și a managementului privat în cadrul proiectelor publice;
  • perioadă de implementare mai mică;
  • calitate mai bună a serviciilor publice furnizate populației;
  • beneficierea, la finele proiectului, de dreptul de proprietate a bunului realizat prin contractul de PPP, care este transferat cu titlu gratuit și liber de orice sarcini către partenerul public.
 Avantajele sectorului privat (societăți/ONG-uri):
  • PPP reprezintă o foarte bună oportunitate de afaceri pentru mediul privat;
  • partenerul privat beneficiază de proprietatea intelectuală dobândită în cadrul PPP;
  • finanțarea proiectului se poate realiza nu doar din fonduri private, ci poate cuprinde și o componentă de fonduri publice, provenind din fonduri nerambursabile și cofinanțarea națională aferentă. (Khanom, 2009)
➥ Concluzii

Deși PPP a fost un succes în unele state din Uniunea Europeană, legislația din țara noastră nu a reușit să facă acest tip de parteneriat atractiv pentru mediul privat, acesta fiind și principalul motiv pentru care până în prezent nu a fost încheiat niciun PPP.

Prin noua lege a PPP, care aduce modificări importante, armonizate cu bunele practici în acest domeniu prezentate în Cartea Verde privind parteneriatul public-privat și dreptul comunitar în domeniul contractelor de achiziții publice și al concesiunilor, se urmărește:
  • atragerea de resurse financiare private pentru realizarea de proiecte publice;
  • atragerea de investiții străine;
  • crearea de noi locuri de muncă;
  • îmbunătățirea performanțelor sectorului public în implementarea de proiecte publice;
  • reducerea presiunii imediate asupra finanțelor publice;
  • identificarea de noi posibilități de atragere de fonduri europene.

Deși noua legislație aduce clarificări în domeniul PPP, prevederile legislative rămân în continuare mult mai motivante pentru autoritățile publice decât pentru mediul privat, motiv pentru care, din punctul nostru de vedere, pentru a-și produce efectele scontate, legea privind parteneriatul public-privat ar trebui coroborată și cu alte modificări legislative care să creeze avantaje suplimentare pentru potențialii investitori. Avantajele la care facem referire aici ar putea fi, spre exemplu, cele de natură fiscală.

BIBLIOGRAFIE
  1. Khanom, Nilufa Akhter (2009), Conceptual Issues in Defining Public Private Partnerships (PPPs), Asian Business Research Conference 2009.
  2. Levai, Codrina Mihaela (2012), Aspecte teoretico-practice privind parteneriatul public-privat în Uniunea Europeană, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica, vol. 1, nr. 1.
  3. McQuaid, Ronald W., Scherrer, Walter (2008), Public Private Partnership in the European Union: Experiences in the UK, Germany and Austria, Uprava, anul VI, nr. 2.
  4. Centrul European de Expertiză pentru PPP (2011), Using EU Funds in PPPs – Explaining the How and Starting the Discussion on the Future.
  5. Comisia Comunităților Europene (2005), Report on the Public Consultation on the Green Paper on Public-Private Partnerships and Community Law on Public Contracts and Concessions, SEC(2005) 629.
  6. Comisia Europeană (1997), Communication from the Commission on Public-Private Partnerships in Trans-European Transport Network Projects, COM(97) 453 final.
  7. Comisia Europeană (2004), Green Paper on Public-Private Partnerships and Community Law on Public Contracts and Concessions, COM(2004) 327 final.
  8. Comisia Europeană (2008), Rules Applicable to Institutionalised Public-Private Partnerships (IPPP), Jurnalul Oficial nr. C 91/12.04.2008.
  9. Comisia Europeană (2009), Mobilising Private and Public Investment for Recovery and Long Term Structural Change: Developing Public Private Partnerships, COM(2009) 615 final.
  10. Institutul pentru Politici Publice (2004), Parteneriatul public-privat, soluție pentru un mai bun management al comunităților locale din România. Ghid practic pentru consiliile județene.
  11. Secretariatul General al Guvernului (2012), Raport asupra activității desfășurate de Secretariatul General al Guvernului în anul 2011, publicat în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
  12. Senatul României (2010), Expunere de motive privind legea parteneriatului public-privat.
  13. Senatul României (2016), Expunere de motive privind noua lege a parteneriatului public-privat.
  14. Senatul României, Direcția Generală Legislativă, Direcția de Studii și Informare Legislativă (2009), Parteneriatul public-privat în unele state ale Uniunii Europene.
  15. Legea parteneriatului public-privat nr. 178/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 676/ 05.10.2010, abrogată.
  16. Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat, publicată în Monitorul Oficial nr. 954/25.11.2016.

(Copyright foto: kritchanut / 123RF Stock Photo)

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!


Site-ul ceccarbusinessmagazine.ro folosește cookie-uri pentru analiza traficului și pentru îmbunătățirea experienței de navigare. Sunt incluse aici și cookie-urile companiilor/serviciilor terțe plasate pe acest site (Google Analytics, Facebook, Twitter, Disqus). Continuând să utilizezi acest website, ești de acord cu stocarea tuturor cookie-urilor pe acest device.