În dicţionarele consacrate înţelepciunii se află numeroase cugetări celebre care se bazează pe paradoxuri, pe ironii subtile menite să transforme sfaturile – inclusiv cele de natură profesională – în vorbe de duh memorabile. Așa, de exemplu, în antichitate, de pildă, Democrit (460 î.Hr. – 370 î.Hr.), remarca: „Înţelept e acela care nu se întristează de ceea ce nu are, ci se bucură de ceea ce are”. La rândul lui, Vergiliu (70 î.Hr. – 19 î.Hr.) avertiza: „Doar pe cei îndrăzneţi îi ajută soarta”. Nu mai puţin pilduitoare este definiţia dată de Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr) statorniciei: „Greaua datorie de a fi mereu același”. Cât despre Horaţiu (65 î.Hr. – 8 î.Hr.), este de reţinut mai ales îndemnul de „a spune adevărul râzând”. Să încheiem cu formula cum nu se poate mai inspirată a lui Lope de Vega (1562 – 1635): „Concizia este virtutea înţelepţilor”.