În fiecare an, la 26 octombrie, este sărbătorit Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Sfântul s-a născut la Tesalonic, într-o familie de nobili creștini. A fost crescut în credință și, ajungând în slujba împăratului, și-a folosit puterea nu pentru a persecuta creștinii, ci pentru a-l mărturisi pe Hristos. Pentru curajul său, a fost aruncat în temniță și străpuns cu sulițele, iar din trupul său a izvorât mir binemirositor, semn al harului și al sfințeniei sale.

În tradiția populară, ziua de 26 octombrie, dedicată Sfântului Dumitru, cunoscut și sub numele de Sâmedru sau Sânt-Soare, marchează hotarul dintre vară și iarnă, momentul simbolic al rotirii timpului. Este una dintre cele mai vechi sărbători ale satului românesc, în care se împletesc credințele creștine cu reminiscențele miturilor precreștine despre moartea și renașterea naturii.

Pentru lumea de altădată, Sâmedru era mai mult decât o zi de sărbătoare: reprezenta un prag între două lumi și două ritmuri de viață, notează etnograful Ion Ghinoiu în volumul Sărbători și obiceiuri românești. Vara pastorală, începută la Sfântul Gheorghe, se încheia, iar odată cu ea se coborau turmele din munți, se adunau roadele, se încheiau învoielile și se făceau pregătiri pentru iarnă. „Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul” – spune o veche vorbă, care sintetizează perfect semnificația acestei zile de hotar.

În noaptea de 25 spre 26 octombrie, în satele de deal și de munte, se aprind ruguri uriașe cunoscute sub numele de Focul lui Sâmedru. Lumina lor se vedea din depărtare și semnifica trecerea de la un anotimp la altul, arderea vechiului an și renașterea celui nou. Tinerii obișnuiau să sară peste flăcări pentru noroc și sănătate, iar bătrânii spuneau că jarul curăță și apără gospodăria de rele. Cenușa și tăciunii erau adunați și duși acasă, împrăștiați pe ogoare și livezi pentru rod bogat, ca simbol al vieții care continuă.

Ajunul sărbătorii era dedicat Moșilor de Toamnă, numiți și Moșii cei Mari, o zi de pomenire a strămoșilor, când femeile împărțeau colaci, grâu fiert, lapte și brânză pentru sufletele celor plecați. Gestul păstra vie legătura cu lumea nevăzută și reafirma credința în ciclul nesfârșit al vieții și al morții.

Sfântul Dumitru era totodată ziua soroacelor, când se încheiau vechile înțelegeri și se făceau altele noi. Se plăteau ciobanii, se hotăra unde vor ierna turmele, se reînnoiau învoielile de muncă. Era o zi de bilanț și de început, de judecată și de împăcare. Așa cum se spunea în popor: „La Sângiorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii”.

În substratul precreștin al sărbătorii, Sâmedru era un zeu al vegetației și al luminii, care moare la sfârșitul toamnei pentru a renaște primăvara. Focul aprins în noaptea de Sâmedru reprezenta arderea simbolică a trupului zeului și renașterea naturii. În tradiția creștină, această imagine a fost înlocuită cu cea a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, apărător al credinței și al comunității. Astfel, mitul s-a transformat, dar sensul profund a rămas același: moartea nu este sfârșit, ci începutul unui nou ciclu.

Sărbătoarea de Sâmedru este, în esență, o expresie a ordinii cosmice și a continuității. Ea adună într-un singur gest focul, pământul, comunitatea și memoria. Este clipa în care lumea se reînnoiește, când trecutul se întâlnește cu viitorul și când omul își regăsește locul în ritmul naturii. Focul lui Sâmedru nu este doar o flacără aprinsă pe dealuri, ci simbolul unei renașteri care se repetă, an de an, din cenușa timpului.

(Copyright foto: freepik.com)