În calendarul modern, zilele săptămânii par simple repere de organizare – intervale fixe între weekenduri, întâlniri, termene-limită. Dar în tradiția populară românească, fiecare zi are o personalitate aparte, o istorie, o forță invizibilă care influențează viața oamenilor. În spatele fiecărei „luni” sau „vineri” se află o întreagă lume de simboluri, interdicții, binecuvântări și ființe fantastice.

Duminica  –  Singura zi a săptămânii cu nume creștin (Dies Dominica – Ziua Domnului), Duminica este considerată „cea mai mare Maică Sfântă” (Tutova, Botoșani), „femeie sfântă” (Covurlui, Iași, Vaslui, Dolj), „călugăriță” (Iași, Sălaj), „doamnă mare la care se închină toate celelalte zile” (Fălciu), „zeiță vie” (Tecuci) sau „sora mai mare a celorlalte zile” (Iași, Neamț, Vaslui). Uneori e văzută ca o ființă omenească (Neamț, Caraș-Severin), dar cu o aură divină.

 În imaginarul colectiv românesc, ea apare ca o ființă sfântă, îmbrăcată în alb, care locuiește în palate de aur dincolo de Apa Sâmbetei sau în păduri neumblate de oameni.

Duminica se serbează nelucrând, iar cine îndrăznește să spele, să coasă sau să gătească „de dulce” în zi de post, riscă să o vadă în vis sub chip de femeie cu picioare de găină sau acoperită de răni. În schimb, celor care o cinstesc, Duminica le aduce vise cu semnificații, vindecări și protecție de necazuri.

Lunea  –  Prima zi a săptămânii era dedicată Lunii și, în unele regiuni, ocrotită de Sfinții Petru și Pavel (Iași) sau de Arhanghelii Mihail și Gavril (Neamț). Sfânta Luni era chemată în rugăciuni pentru vindecarea animalelor, mai ales dacă acestea se nășteau în această zi și primeau nume precum Lunilă sau Lunaia.

Lunea aducea noroc în industria casnică: tors, țesut, croit – activități migăloase și de durată. Dar se interziceau negoțul, datul pe datorie, mersul la pețit și înmormântările.

Tot lunea era momentul cel mai bun pentru practicile de medicină populară (Muntenia, Dobrogea, Moldova), iar în multe regiuni se ținea post sever, chiar mai aspru decât miercurea sau vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre cei născuți lunea se spunea că sunt urâți, dar sănătoși și norocoși. Iar în calendarul popular, Lunea apărea și ca zi festivă: Lunea Curată, Lunea Păstorilor, Spolocania.

Marțea – Sub influența zeului Marte, Marțea era legată de preexistență – destinată celor care urmează să vină pe lume. Se credea chiar că într-o zi de marți a fost urzită lumea (Moldova centrală, Gorj, Hunedoara). Dar totodată, era o zi periculoasă: cu „trei ceasuri rele” (Oltenia, Muntenia, Moldova), fără noroc (Moldova centrală), aducătoare de ghinioane. Era interzisă pentru începuturi importante – construcții, semănat, logodne sau nunți.

Ziua era păzită de personaje ciudate și misterioase: Marțolea și Marțiseara, figuri feminine care supravegheau ca femeile să nu muncească. Marțea avea propriile sale sărbători cu nume pline de culoare: Marțea Vaselor, Marțea Dracului, Marțea Strâmbă, Marțea Trăsnetului, Marțea Țestelor, Marțea Ciorilor, Paparuda. După Paști sau Rusalii, urmau cicluri de marți în care era interzis lucrul, dar permise alte activități cu rol ritual.

Miercurea – Ziua lui Mercur în mitologia romană, Miercurea era percepută în folclor ca o sfântă bătrână (Neamț), slabă și necăjită (Iași), uneori îmbrăcată în alb (Vaslui), alteori dezbrăcată și despletită (Suceava). Locuia în locuri pustii – în cer (Fălciu), în păduri (Botoșani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoșani), în palate (Neamț).

Era ziua în care nu se făceau nunți, nu se mergea în pețit și erau interzise petrecerile. Cu toate acestea, Miercurea apărea în vis ca vindecătoare. În gospodării, animalele născute în această zi se numeau Miercan sau Miercana. În calendarul popular, există zile de miercuri considerate sacre: Miezul Păresimilor, Miercurea Strâmbă.

Vrei să afli ce urmează cu Joia, Vinerea, Sâmbăta și legătura dintre ele? Pregătește-te: în numărul următor al revistei CECCAR Business Magazine, la rubrica Știați că, timpul capătă din nou chip de poveste.

Surse:

Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, Editura Elion, 2003, pp. 389-391