Ideea de a „muta timpul” nu este o invenție a lumii moderne. Totul începe în secolul al XVIII-lea, cu o reflecție ironică semnată de Benjamin Franklin, care observa că oamenii ar putea economisi lumânări dacă ar începe ziua odată cu răsăritul. A fost, la acea vreme, doar un exercițiu de imaginație. Un secol mai târziu însă, odată cu industrializarea și apariția iluminatului electric, discuția a căpătat un sens practic. În 1895, un cercetător din Noua Zeelandă propunea, pentru prima dată, „mutarea” oficială a ceasului, iar câțiva ani mai târziu ideea a fost reluată în Marea Britanie, din dorința de a folosi mai bine lumina naturală.

Dar abia Primul Război Mondial a transformat această teorie în măsură oficială. În 1916, Germania introduce pentru prima dată „ora de vară”, ca soluție de economisire a cărbunelui și a energiei electrice. În scurt timp, și alte state europene i-au urmat exemplul. Sistemul a fost suspendat după război, dar reluat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când eficiența energetică devenise o prioritate strategică.

În România, prima aplicare a orei de vară a avut loc în 1932, între lunile mai și octombrie. După o perioadă de întrerupere, sistemul a fost reintrodus în 1979, în contextul crizei energetice mondiale, și ulterior armonizat cu reglementările europene. Din 1996, țara noastră schimbă ora în același timp cu restul Uniunii Europene: ceasurile se dau înapoi în ultima duminică din octombrie, marcând revenirea la ora standard, cunoscută popular drept „ora de iarnă”.

Trecerea la „ora de iarnă” nu este, așadar, o simplă convenție sezonieră, ci o decizie cu rădăcini economice și sociale profunde. În esență, sistemul a fost creat pentru a valorifica mai bine lumina naturală și pentru a reduce consumul de energie în perioadele în care zilele sunt mai scurte.

Mutarea ceasului cu o oră în față primăvara și revenirea la ora standard toamna au devenit, treptat, un mecanism de eficiență colectivă: oamenii începeau ziua mai devreme, consumau mai puțină energie electrică seara și se adaptau mai bine la ciclul natural al luminii.

Uniunea Europeană a legiferat pentru prima dată această practică în 1980, printr-o directivă care a coordonat reglementările naționale existente, pentru a asigura buna funcționare a pieței unice și a evita haosul orar dintre statele membre. Actuala directivă, în vigoare din 2001, stabilește ca toate statele membre să treacă la ora de vară în ultima duminică a lunii martie și să revină la ora standard („ora de iarnă”) în ultima duminică a lunii octombrie.

Statele membre își păstrează libertatea de a alege fusul orar în care se află. În prezent, Uniunea Europeană este împărțită în trei fusuri orare standard:

• Ora Europei Occidentale – Irlanda și Portugalia;
• Ora Europei Centrale – 17 state membre;
• Ora Europei de Est – Bulgaria, Cipru, Estonia, Finlanda, Grecia, Letonia, Lituania și România.

În 2018, Comisia Europeană a propus eliminarea schimbărilor sezoniere de oră, în urma unei ample consultări publice în care peste 80% dintre cetățenii europeni au susținut renunțarea la acest sistem. Propunerea prevede ca fiecare stat membru să decidă dacă păstrează permanent ora de vară sau ora de iarnă, însă procesul legislativ este, deocamdată, suspendat.

Până la o decizie finală, statele membre continuă să aplice schema actuală. În România, trecerea la ora de iarnă are loc, ca în întreaga Uniune Europeană, în ultima duminică din octombrie, când ceasurile se dau înapoi cu o oră, marcând revenirea la ora standard.

Deși scopul inițial era reducerea consumului de energie, astăzi impactul acestei măsuri este mai degrabă simbolic. Într-o Europă digitalizată și interconectată, unde activitatea economică depinde mai puțin de lumină și mai mult de tehnologie, schimbarea orei rămâne un vestigiu al unei epoci care încerca să economisească resurse — dar care, fără să știe, a schimbat felul în care trăim și măsurăm timpul.

(Copyright foto: freepik.com)