Incidența sancțiunilor asupra conformării fiscale voluntare– partea I –

Incidența sancțiunilor asupra conformării fiscale voluntare
– partea I –

Numărul 18-19, 2-15 august 2016  »  Expertiza și auditul afacerilor

dr. Ioan Beudean
Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad

REZUMAT
Literatura economică nu trebuie să se raporteze la fenomenul fiscal doar prin reflecții pur tehnice. Este necesar ca ea să meargă mai departe, ducând analiza până la principiile filosofiei politice și economice care guvernează raporturile fiscale. Actualul cadru legislativ conține și unele reglementări sancționatorii care cultivă excesul de putere al statului, afectând negativ nu doar entitățile vinovate, ci întregul mediu de afaceri, angajații și terții interesați de întreprinderi. Este nevoie de un efort social și politic de relegitimizare a impozitului. Atunci când se sprijină excesiv pe sancționare, sistemul fiscal se autofragilizează și este perceput de contribuabili ca fiind oprimant. Sistemul românesc pare puternic expus acestui risc. Modestul nostru studiu nu face nici apologia pedepsei și nici nu contestă imperativul sancționării fiscale, criticând doar derapajele domeniului.

Termeni-cheie: sancțiune fiscală, suspendare, interese, legitimitate, evaziune

1. Câteva considerații introductive

Realizarea obiectivelor socio-economice ale sta­tului necesită resurse economice considerabile, generate prin eforturi contributive care implică toți cetățenii. Mijloacele practice de materializare a aces­tora sunt preponderent impozitele și taxele. Ele re­prezintă prelevări pecuniare cu titlu definitiv de la contribuabili în favoarea statului, fără con­tra­pres­tație stabilită, cu respectarea unui set de prin­cipii legale care au rolul de a fixa regulile impu­nerii, dar și de a evita orice derapaje, atât în privința elu­dării legii fiscale de către contribuabili, cât și a even­tualei manifestări a unui exces de putere din par­tea admi­nistrației fiscale.

Schumpeter (1972) aprecia că statul și impozi­tul par a fi fiecare fondatorul celuilalt, ele aflându-se mereu într-o puternică legătură. Siste­mul fiscal este o oglindă a statului și a economiei sale și invers. Ma­nifestarea unei crize a fiscalității re­levă deopotrivă și una a statului, deoarece el este cel care deține de fapt și administrează monopolul fis­cal. Drept concep­te sociale, statul și impozi­tul sunt inse­pa­­rabile.

Fiecare stat decide pe cale politică și apoi le­gis­lativă cât de mare este valoarea prelevărilor de la contribuabilii săi, nivelul acestora fiind adecvat funcțiilor și obiectivelor pe care statul res­pectiv și le asumă.

În general, este de așteptat ca o pondere mai ridicată a veniturilor bugetare în PIB-ul unei națiuni să asigure standarde de dezvoltare mai înalte, exis­tența unui sector puternic al administrației publice, format din unități instituționale non-piață, care să presteze un pachet mai larg și mai sofisticat de ser­vicii generale către celelalte sectoare, inclusiv către populație. „Prelevările economice operate de Stat pen­tru a-și acoperi nevoile și maniera în care aces­tea sunt utilizate exercită o influență considera­bilă asupra destinului unei națiuni” (Schumpeter, 1972).

Nivelul relativ al resurselor atrase la buget de către state nu a fost același de-a lungul istoriei. Ast­fel, pe parcursul secolului al XIX-lea și până la Pri­mul Război Mondial, impozitele reprezentau mai puțin de 10% din venitul național. În intervalul 1920-1980, această pondere a sporit apreciabil (Piketty, 2015).

În cadrul Uniunii Europene, în anul 2014, pon­derea veniturilor bugetare în PIBUE a fost considera­bilă, respectiv de 45,2%, iar în România, de 33,1% (Eurostat, 2015). Această situație reflectă una din­tre marile contradicții ale capitalismului liberal con­temporan, care promovează doctrinar importanța sectorului privat, dar în practică cultivă puternic preluarea resurselor la stat, după cum demonstrează cifrele prezentate.

Prelevările fiscale nu sunt importante doar pen­tru stat. Tema fiscalității este extrem de preocupantă atât pentru oameni, cât și pentru compa­nii, acestea din urmă integrând-o în problemele esen­țiale ale ges­tiunii economice.

Impozitul și relația stat-contribuabil definesc foarte relevant însăși esența statului. În preocuparea sa de a colecta cât mai multe resurse, motivată mereu de nevoile generale tot mai complexe, acesta acțio­nea­ză permanent pentru a-și conserva monopolul fiscal și a-l fructifica. Prevalându-se de acest rol fun­damental, statul consideră perfect legitime atât ope­ra­țiunile de impunere fiscală, cât și pe cele de coer­ci­ție aplicate la nevoie.

Statul va face mai întâi ca impozitul să fie per­ceput de către orice individ ca o dimensiune a cetă­țe­niei, ca unul dintre atributele esențiale ale apar­tenenței comunitare și de participare nemijlocită la ordinea politico-economică. Dar în viața socială exis­tă multe elemente care îndepărtează cetățenii și companiile de o astfel de viziune. Unele persoane se delimitează de aceste de­­zi­derate, elu­dând nor­mele fiscale. În astfel de împrejurări, statul pune în mișcare mecanismul coercitiv, aplicând un set de sancțiuni și pedepse.

2. Sistemul sancțiunilor fiscale

Deoarece impozitele constituie principala sur­să de venituri a statului (nu sunt singura, statul be­ne­fici­ind și de importante venituri din exploatarea pro­priului patrimoniu), ele reprezintă garanția cea mai solidă a menținerii sale ca formă de organizare so­cială. Prin urmare, în optica statală, instituirea unor norme coercitive este pe deplin justificată, pen­tru asigurarea resurselor sale vitale, mai ales că ele sunt destinate generosului obiectiv de acoperire a nevoi­lor generale ale societății. Potrivit lui Weber (1992), statul deține „monopolul violenței legitime” și își poa­­te impune voința la nevoie în fața cetă­țe­nilor săi.

Statul mizează desigur și pe atașamentul afec­tiv al cetățeanului, pe credința acestuia că aparte­nen­ța statală îi garantează exercitarea libertăților individuale, dar ceea ce apreciază mai mult la cetă­țean este conformarea sa voluntară în onorarea obli­gațiilor fiscale, apreciate ca valori sociale. Apărarea acestor valori este o funcție pe care și-o asumă toate statele. De aceea, ele nu ezită să folosească, adesea cu severitate, un instrumentar de pedepsire a celor care nu le respectă.

Evaziunea fiscală este considerată un act de criminalitate economică, a cărui amploare este foar­te dificil de măsurat. Pedeapsa fiscală este milenară. Instituirea ei a avut la bază ipoteza că unii membri ai societății nu se vor conforma normelor sociale dacă nu vor resimți în plan personal efectele unor pedepse care să aibă rolul de a-i îndrepta. Orice tip de societate și-a construit propria justiție punitivă în domeniul fiscal și a instituționalizat pedeapsa. Aceasta, deși morala îndeamnă mereu la „a face bine”, pe când pedeapsa presupune evident „a-i face rău” subiectului acesteia. A devenit de referință defini­ția dată pedepsei de strălucitul jurist olandez Hugo Grotius: „Poema est malum passionis quod infligitur propter malum actionis”, care se tra­duce astfel: „Pe­deapsa este răul suferinței ce inter­vine pentru răul faptei”.

Prin aplicarea de pedepse, numite și constrân­geri instituționale, unor actori economici sau altor categorii de contribuabili, societatea are un scop du­blu: pe de o parte, să evite/elimine riscurile, iar pe de altă parte, să intimideze sau să descurajeze comi­terea de alte fapte prejudiciabile.

Multe sancțiuni fiscale sunt extrem de aspre, ele fiind aplicate pentru fapte considerate adevărate încălcări ale „contractului social”, care pro­duc daune importante întregii societăți. Pedepsirea, ca feno­men social, a căutat mereu justificări sau an­core de legitimitate, fie morale, fie juridice ori so­ciale. Dar statul nu va include niciodată mora­litatea printre criteriile de diferențiere a contri­bua­bililor (pentru că ar trebui să și-l aplice simetric), așa că nici prin­cipiul „bunei-credințe” prezumate, deși etalat atât în Codul civil, cât și în Codul fiscal, nu are valențe prac­tice prea mari.

De-a lungul istoriei, societatea a fost me­reu stra­tificată în clase sau categorii, separate ade­sea de vi­ziuni și interese divergente. Statele sunt ghidate de doctrine politico-economice extrem de diferite care emană în principal de la categoriile do­minante. De aceea, marea masă a populației are me­reu reprezen­tarea că mecanismul impozitării și chiar sistemul fis­cal în ansamblul său sunt orientate spre interesele păturilor conducătoare, și nu spre binele general, cum se exprimă declarativ liderii politici.

Ar fi prea mult să descriem aici un tip de con­tri­buabil care privește favorabil impozitul și dorește neapărat să îl plătească din sentimentul de patrio­tism. Trebuie să ne limităm la un cetățean care îl înțelege și îl acceptă.

Dreptul pozitiv (subiectiv) își are geneza în sis­te­mul instituțional pe care și-l construiește fiecare or­ganizare statală pe baza propriei doctrine juridice.

Chiar și strălucitul nostru poet Mihai Eminescu a avut reflecții profunde în problematica filosofiei dreptului, convingerea sa fiind că, în do­me­niul relații­lor dintre stat și cetățeni, teoriile care por­nesc de la principii umanitare generale, igno­rând natura statu­lui, sfârșesc mereu în demagogie (Muntea­nu, 2013).

Majoritatea cetățenilor acceptă, cel pu­țin prin­cipial, necesitatea impozitului, ceea ce îi con­feră acestuia o anumită legitimitate socială. Această for­mă de acceptabilitate se asociază cu cea a nece­sității existenței puterii politice. Regimul fiscal este la un moment dat o imagine fidelă a unei anumite concep­ții politice. Dar impozitul are și puternice fundamen­te economice, el contribuind la acumulări mari de resurse bugetare care permit realizarea unor impor­­tante edificii economice (infrastructură, mine, tune­luri, poduri, porturi, centrale energetice etc.), inac­cesibile altor categorii de entități.

Pentru că este un fenomen social, impozitul nu este străin de nici­unul dintre tipurile de reprezen­tări ale oamenilor asupra societății, fie ele de natură etică, re­ligioasă, culturală, politică etc. Este dificil de spus câți contribuabili văd în impozit un gen de schimb natu­ral cu statul (bani contra servicii publi­ce, în baza unui principiu invizibil și personal al echi­­valenței), câți au în vedere principiul solidari­tății so­ciale liber consimțite și câți îl consideră o obliga­ție profund nedreaptă. Este cert însă că niciun plătitor căruia im­pozitul îi diminuează averea per­so­nală nu accep­tă ușor argumentele în favoarea plă­ții fără a face pro­pria analiză și a pune în balanță su­mele da­torate cu relațiile de repartiție și cu cheltu­­ielile pu­blice. Con­cluziile sale vor fi extrem de diver­sificate și per­sonale. Atitudinile concrete ale cetățe­nilor față de im­pozit sunt alternante, oscilând între altruism și evi­tare. Există în mediul economic și ti­pul de con­tri­buabil care este dispus să plătească doar ce nu poa­te evita nicidecum. În fond, impozitul este cea mai preg­nantă ingerință a statului în inti­mitatea ce­tățeanu­lui și a companiilor. Neconformarea este în­cercarea in­dividuală de autonomizare în fața statu­lui, care do­rește să-i controleze averea și exis­tența.

Pentru majoritatea contribuabililor este foarte greu de acceptat ideea (dar este totuși inevitabil) că în procesul de furnizare a serviciilor publice este imposibilă respectarea unei echivalențe indivi­dua­le cu nivelul contributiv pentru că nevoile personale sunt extrem de diferite, iar statul își pro­pune să le rezolve în primul rând pe cele generale. Contribuabi­lul poate fi uneori sensibil și la alocările de re­surse bugetare de interes general, dar în mod evi­dent el este preocupat mai ales de cele care îl vizează direct. Pentru contribuabilii neconvinși de necesita­tea ono­rării voluntare a obligațiilor, alternativa ră­mâne doar asumarea riscului pedepsei.

Raportul obligațional fiscal este adesea anali­zat de literatura economică prin prisma teoriei utili­tariste, potrivit căreia oamenii implicați în procesele economice, ca ființe raționale, au mereu tendința de a acționa în folosul propriu (adică de a-și diminua sarcinile fiscale), chiar dacă acțiunile sau interacțiu­nile lor viciază interesul colectiv (Piquero & Tibbetts, 2002). Statului îi revine astfel rolul de a determina indivizii să își înfrângă această înclinație naturală, fie prin convingere, fie prin constrângere.

Adepții teoriei disuasiunii încearcă să explice modul în care un individ se abține de la a comite o faptă ilicită de teama pedepsei pe care aceasta o atra­ge (Cusson et al., 1994). Potrivit te­o­riei amintite, pe primul plan în strategia disuasivă a statu­lui stă ca­pa­citatea sa de a-i convinge pe contri­buabi­li că este capabil să țină sub control frauda și că face aceasta în mod sistematic. Poten­țialii frau­da­tori vor consta­ta astfel că eludarea legii fiscale este costisitoare și că îi poate afecta serios atât în plan material, cât și în privința libertăților indivi­duale.

Viața economică a dovedit totuși că nu toți con­tribuabilii aleg optimizarea cu orice preț a avan­tajelor personale și că disuasiunea sau inducerea fricii de pedeapsă nu este nici pe departe singurul mecanism care îi îndepărtează pe aceștia de fraudă. De aceea, în ultimul timp, tot mai mulți specialiști apre­ciază că statul trebuie să își nuanțeze căile de acțiune, să își schimbe strategiile disuasive tradițio­nale, utilizând alte mijloace de influențare a atitudi­nii conformiste. Cele mai eficiente se dovedesc a fi măsurile de promovare a echității, egalității și repar­­­­tiției oneste a bogăției sociale, de stimulare a dez­vol­tării instituțiilor inclusive, în dauna celor re­pre­sive, dar acestea sunt cel mai greu de acceptat de categoriile conducătoare din societate și de pus în practică.

3. Delegitimizarea impozitului

Conceptul de legitimitate are un conținut mult mai larg decât cel de legalitate. Existența acestuia oferă posibilitatea de a aprecia măsura în care nu­meroasele acțiuni ale puterilor statului corespund criteriilor diferitelor sisteme de valori. Dacă ne refe­rim la sistemul fiscal, care concentrează raporturile statului cu marea masă a contribuabililor, acesta nu trebuie să corespundă doar criteriilor de juridicita­te, ci și celor de natură socială, politică, etică, econo­mică, religioasă, culturală etc.

Societatea nu este guvernată doar de le­gile ju­ridice. Potrivit lui Weber (1992), legiti­mitatea de­rivă din credința poporului în ea. Nor­mele de drept fiscal trebuie să se bucure de o legiti­mi­tate cât mai largă, să nu dețină doar ju­ridi­citate. Numai așa vor primi o validare socială tacită și își vor dovedi efici­ența practică fără a fi nevoie de con­strângere. Difi­cultățile economice în perioadele de criză, sărăcia care marchează largi pături sociale și adâncirea per­cepției de ineficacitate a acțiunilor sta­tului contri­buie esențial la crește­rea insatisfacției publicului față de sistemul de impozitare.

Atunci când evaluează mărimea prelevărilor fiscale, numeroși indivizi pun în balanță ceea ce plă­tesc cu ceea ce primesc în schimb de la stat și au me­reu reprezentarea unui dezechilibru, în defa­voa­rea lor. Impresia că numeroase fonduri publice sunt irosite sau că diferite servicii guvernamentale sunt inadecvate marchează atitudinea cetățenilor față de impozite, aceștia apreciind că este natural să se opună la ineficiență, și nu să o alimenteze cu resur­se. Fiind vorba de o amputare a averii lui, contribua­­bilul privește raportul său obligațional cu statul și prin prisma a ceea ce datorează ceilalți cetățeni care au o capacitate contributivă comparabilă cu a sa. Când rezultatul acestei comparații denotă o inechi­tate, aceasta devine o nouă sursă de ilegitimitate a impozitului și îl îndepărtează pe cetățean de confor­marea fiscală voluntară.

În realitate, o comparație între ce oferă un con­tribuabil și ce primește acesta de la stat prin redis­tribuire nu poate duce aproape niciodată la conclu­zii juste, pentru că participarea la resursele statului este mutuală, statul urmând să satisfacă în primul rând nevoile generale ale societății, și nu pe cele ale fiecărui individ. Vedem astfel că nu se poate separa fiscalitatea de solidaritatea socială, în acest tandem primând mereu satisfacerea nevoilor colective.

Cetățeanul care gândește în termenii descriși mai sus, resimțind o frustrare, se transformă treptat într-un contribuabil nonconformist și devine o pro­blemă pentru stat. Acest tip de individ a fost și este mereu prezent în toate structurile societății. Necon­formarea este în fond un act de disidență economică, politică, morală, civică. Pentru unii cetățeni, necon­for­marea fiscală este o manifestare înțeleasă ca o revoltă față de ordinea politică. Sentimentul de obli­gație nedreaptă nu vizează explicit plata impozitului ca atare, ci și îndatoririle asociate pe care le presu­pune aceasta: de documentare foarte amplă în ceea ce privește legislația, de evidență laborioasă și apli­ca­re a numeroase procedee birocratice, de decla­rare, de ingerință adesea supărătoare și repetată a organelor statului în activitatea proprie, de supor­tare a con­troalelor și suspiciunii etc.

Legitimitatea este o cerință vitală pentru efici­ența sistemului fiscal. Dar un alt fapt trebuie să fie la fel de evident pentru contribuabili, și anume că în nicio situație frauda nu este legitimă, indiferent de motivația sa. Legea fiscală pretinde bună-credință statului și cetățenilor, aceasta fiind de fapt o stare psihologică ce se manifestă atunci când un in­divid își exercită un drept sau își onorează o obli­gație având reprezentarea deplină că nu încalcă nici normele de drept material, nici ordinea publică, nici bunele moravuri și nici drep­turile celorlalți (inclusiv ale statului). Un sistem so­cial cum este cel fiscal, cre­at și administrat de stat, se bucură de legitimitate dacă marea masă a contri­bua­bililor manifestă ade­ziune față de principalele sale coordonate, având sen­ti­men­tul că acesta uzează de bune practici, că este girat de oameni buni și compe­tenți și că operează în intere­sul tuturor.

Nu există o definiție neechivocă și unică a legi­timității, dar, ca proprietate fundamentală a oricărui sistem fiscal, ea îi impune acestuia să corespundă cel puțin criteriilor (de altfel comune oricărei guver­nanțe) de mai jos:
  • să se exercite în interesul larg al comunității;
  • să corespundă unui set cât mai amplu de va­lori comune și larg recunoscute;
  • să se pună în practică respectând condițio­nările minimale de eficacitate și economicitate;
  • să respecte principiul minimei constrângeri etc. (Bellina et al., 2010).

Legitimitatea conferă valoare adăugată orică­rui sistem social, inclusiv celui fiscal. În orice situa­ție practică, ea aduce și un spor de eficacitate prin dimi­nuarea sensibilă a disidenței față de acțiunile statu­lui. Raportul fiscal normal trebuie derulat prin­tr-un partaj social de responsabilitate între stat și contri­buabil. Încrederea contribuabililor în echitatea sis­temului fiscal și în integritatea instituțiilor care ad­ministrează veniturile fiscale, începând cu guvernul, este esențială pentru menținerea conformismului plătitorilor.

Impozitul cunoaște în prezent o puternică de­le­gitimizare socială în țara noastră (aceasta nu se întâmplă doar în România). Absența legitimității re­levă o gravă criză a autorităților statului, mai ales dacă acesta încearcă vizibil și obstinant să înlo­cu­iască legitimitatea cu excesul de coerciție. A­ceastă practică fragilizează atât sistemul, cât și statul. Pro­cesul de legiferare în domeniul fiscal pare mai degra­bă o competiție în materie de perspica­citate între au­toritatea legiuitoare și contribuabilii non­­confor­miști. Reformarea în acest domeniu a în­semnat în ultimii anii preocupări obsesive pentru creșterea efi­cacității colectării prin contraca­rarea fraudei mai ales aplicând metode întemeiate pe mărirea baze­lor de impo­zita­re, birocratizare excesivă, modificări nu­me­roase ale legislației, creșterea ex­ponențială a obli­gațiilor de­clarative și incisivității controlului. Sta­tul nu pare să observe că geneza a numeroase acți­uni de sustra­gere de la impozitare stă în însăși esența ca­drului nor­ma­tiv instituit.

Forma principală de delegitimizare a impozitu­lui este schimbarea la masa de plătitori a percep­ției și semnificației sale socio-politice. Criza fiscalității se manifestă așadar ca o expresie a unei deficiențe pregnante a reprezentării sociale a statului.

„Statul care vrea să fie respectat în plan extern și să rămână bine consolidat în plan intern nu are valoare mai mare de protejat și de cultivat decât sen­timentul național de dreptate” (von Ihering, 2002).

Celebrul senator și jurist roman Celsus, autorul adagiului „ius est ars equi et boni”, care definește unul dintre principiile fundamentale ale dreptului („drep­tul este arta binelui și a echității”), considera că dacă reglementările legale ignoră conceptul de drep­­tate ele vor dezechilibra societatea și statul de drept.

În continuare vom enunța succint câteva consi­derente legate de posibile cauze și forme de mani­festare a crizei de legitimitate a im­po­zitului:

☑ Delegitimizarea se manifestă atunci când o bună parte a populației nu mai consideră impozitul o contribuție firească și justă la cheltuielile pu­blice. Aceasta se întâmplă pe fondul asaltului media­tic per­manent dedicat abuzurilor și dezinteresului unor demnitari, reprezentanți ai clasei politice conducă­toa­re, sau unor categorii de oameni foarte bogați față de utilizarea banului public.

☑ Mulți oameni, atunci când își declară adver­sitatea față de sistemul fiscal, invocă ordinea politi­că nedreaptă și consideră impozitele drept mij­loace prin care statul spoliază cetățenii obișnuiți, care adesea asistă neputincioși și frustrați la numeroase acțiuni în forță ce îi vizează mai ales pe ei.

☑ Impozitul este deseori perceput ca un mij­loc de îmbogățire a celor de la conducere, care, deși își conservă legalitatea juridică, și-au pierdut legiti­mi­tatea cetățenească.

☑ Un efect profund nociv asupra atitudinii con­tribuabililor față de obligațiile fiscale îl pot avea sancțiunile fiscale exagerate, asimetrice în raport cu faptele constatate de organele de control, sau chiar modalitățile practice în care se exercită și se finali­zea­ză controlul. S-a diminuat foarte mult și sentimen­tul de încredere în organele de jurisdicție adminis­tra­tivă sau în cele judiciare, care ar trebui să vegheze la respectarea drepturilor contribuabili­lor.

☑ Decidenții politici și ai administrației nu au în vedere interesul general (așa cum afirmă). Ei vor mări adesea nejustificat anvergura unor acțiuni doar pentru că intră în aria lor de interes, pentru un plus de „prestigiu”, care urmează să atragă electori.

☑ Calitatea slabă și inconsistența serviciilor pu­blice (infrastructură, sănătate, educație, trans­port etc.) adâncesc percepția defavorabilă a popu­la­ției asupra opțiunilor și politicilor bugetare și îi în­de­părtează pe cetățeni de idealurile naționale.

☑ Fenomenele vizibile de risipire a resurselor colectate, prin alocări pentru obiective lipsite de ra­țio­­nalitate, în timp ce nevoile vitale ale populației rămân nesatisfăcute. Societatea are tendința de a res­pin­ge contribuțiile pentru ceea ce este perceput ca fiind fără utilitate.

☑ Viziunea asupra impozitelor este influența­tă negativ și din cauza distincțiilor nejustificate pe care alocările bugetare le fac adesea între oameni din diferite categorii sociale sau profesionale (mili­tari, magistrați, parlamentari). Plata impozitelor nu mai este văzută ca un act cetățenesc, de loialitate față de stat, atâta timp cât redistribuirea operată de acesta are în vedere mai ales o pretinsă prestanță so­cială sau ierarhia vremelnică în ordinea politică.

☑ Cetățenii asociază sistemul fiscal cu defici­en­țele majore din societate girate de clasele con­­du­cătoare, care au afectat dramatic țara în ulti­mii ani (distrugerea industriei naționale, exodul ma­siv al populației active în Occident, starea de să­răcie accen­tuată a unei părți importante a popula­ției, șo­majul, situațiile total necorespunzătoare din în­vățământ, sănătate etc.).

☑ Impactul negativ al măsurilor propuse de organizațiile internaționale (FMI, Banca Mondială), care oferă întotdeauna soluții bazate pe creșterea asietei fiscale și pe austeritate.

☑ Majoritatea oamenilor consideră că sarci­nile fiscale sunt prea mari și că statul susține inutil un aparat instituțional greoi, ineficient și supradi­men­sionat. Acest lucru nu mai trebuie demonstrat, el re­zultând din statistica oficială: în ianuarie 2016, statul român a remunerat 1.183.424 de angajați, reprezentând circa 26% din totalul angajaților țării (www.mfinante.ro/companii.html).

☑ Atitudinea aparent permisivă sau de inefica­citate manifestată de autoritățile fiscale față de fe­nomenele de mare evaziune din anumite sec­toa­re de activitate accentuează la nivel social credin­ța că oamenii obișnuiți suportă sarcini fiscale mai mari sau nedrepte, în locul marilor fraudatori. S-a propa­gat mult în societate viziunea că „plătim pen­tru ca alții să profite”.

☑ Slaba comunicare, atât ca formă, cât mai ales din punctul de vedere al conținutului, a organisme­lor cu atribuții fiscale, axată obsesiv pe pedeapsă. În locul unor veritabile acțiuni de recredibilizare, in­sti­tuțiile statului oferă adesea mesaje care ajung la po­­pulație deformate de mass-media, accen­tu­ându-le impopularitatea. Deficitul major de comuni­care al organelor administrației fiscale, asociat cu opacita­tea multor norme fiscale, creează o situa­ție favora­bilă abaterilor neintenționate.

☑ Cultura fiscală redusă a contribuabililor (dar și a multor funcționari ai administrației fiscale) poate constitui de asemenea un factor de distorsionare a atitudinii lor față de fiscalitate. Este necesar un efort pedagogic la scară națională de explicare și mo­tivare a impozitului.

☑ Se manifestă vizibil pe de o parte o lipsă acu­tă de vo­ință politică, iar pe de altă parte o criză de capa­ci­tate și de acțiune redistributivă a statului. Le­gis­­latorul român nu dă suficiente garanții juridice con­tribua­bilului pentru a se opune puterii adminis­­tra­ției fiscale atunci când se consideră nedreptățit, iar procedurile jurisdicționale sunt extrem de lungi și costisitoare.

☑ Aparența existenței unor iregularități fisca­le, percepută de stat ca insecuritate sau risc fiscal, determină alunecarea reglementărilor spre constrân­­geri severe, considerate de majoritatea contribuabi­lilor pedepse nejuste. Acestea pot îmbrăca fie forma sancțiunilor explicite, fie forma nesfârșitelor norme birocratice. Enorma masă de reglementări pare mai degrabă, din perspectiva contribuabilului, că are emi­namente scopul de „a face rău” decât de a oferi jaloane clare în aplicarea unor principii fis­cale juste. Contri­bua­bilii se simt expuși permanent riscului de a li se crea situații juridice defavorabile, artificiale, în sco­pul taxării suplimentare. Aceasta și pe fondul neex­pli­citării în conținutul reglemen­tărilor a noțiunii de abuz de drept și instituirii de sancțiuni clare pentru astfel de practici. Statul tre­buie să accepte că evaziu­nea poate fi și re­zul­tatul unei legislații imperfecte, plină de controverse și inadvertențe, rău asimilată de contribuabili sau pusă greșit în practică de func­ționarii care induc o atmosferă de confruntare în locul uneia de con­lu­crare. Această situație îl va face pe contribuabil să con­sidere că a înșela fiscul este o probă de abilitate.

☑ În fine, fragilitatea sistemului fiscal este re­levată și de accentuata sa instabilitate instituțională. An de an se produc reorganizări care nu pot ascunde populației scopuri adesea neadecvate.

☑ Statul este reprezentat cel mai bine de in­stituțiile sale. Atunci când acestea sunt percepute de cetățean ca fiind oprimante, risipitoare sau parazi­ta­­re, statul nu poate miza pe loialitatea propriilor cetățeni.

Maurice (1990), laureat al Premiului No­bel pen­tru economie, a lansat un proiect pentru o nouă fis­ca­litate și apreciază că legitimitatea impozite­lor derivă și din natura bazei de impunere. Astfel, contri­­buabilul apreciază ca nelegitime impozitele asupra rezultatelor unor activități individuale sau afaceri care aduc beneficii generale întregii socie­tăți. În fața presiunii fiscale crescute, spune autorul, cetățea­nul trebuie să simtă o „supapă a democrației, adică o structură care să îl apere de excesele admi­nistra­ției fiscale; în caz contrar, el își va accentua cre­dința că nu plătește impozite statului, ci clasei conducă­toare”.

Va urma...

BIBLIOGRAFIE
  1. Acemoglu, Daron, Robinson, James A. (2015), De ce eșuează națiunile, Editura Litera, București.
  2. Bellina, Séverine, Darbon, D., Eriksen, S.S., Sending, O.J. (2010), L’état en quête de légitimité, Éditions Charles Léopold Mayer, Paris.
  3. Cusson, Maurice, Tremblay, Pierre, L.-Biron, Louise, Ouimet, Marc, Grandmaison, Rachel (1994), La prévention du crime. Guide de planification et d’évaluation, Criminologues, École de criminologie, Université de Montréal.
  4. Foucault, Michel (2004), Surveiller et punir, Yuji.
  5. Jaffelin, Emmanuel (2014), Apologie de la punition, Plon.
  6. Maurice, Félix Charles Allais (1990), Pour la réforme de la fiscalité, Éditions Clément Juglar, Paris.
  7. Munteanu, Ștefan (2013), Contribuția lui Mihai Eminescu la filosofia dreptului, Acta Universitatis George Bacovia, Juridica, vol. 2, nr. 2.
  8. Piketty, Thomas (2015), Capitalul în secolul XXI, Editura Litera, București.
  9. Piquero, Alex R., Tibbetts, Stephen G. (2002), Rational Choice and Criminal Behaviour. Recent Research and Future Challenges, Routledge, New York.
  10. Schumpeter, Joseph (1972), Impérialisme et classes sociales, Éditions de Minuit, Paris.
  11. von Ihering, Rudolf (2002), Lupta pentru drept, Editura All Beck, București.
  12. Weber, Max (1992), Politica, o vocație și o profesie, Editura Anima, București.
  13. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărârea în cauza C-489/10, Procedură penală împotriva lui Łukasz Marcin Bonda, 5 iunie 2012, Luxemburg.
  14. www.mfinante.ro/companii.html
Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!


Site-ul ceccarbusinessmagazine.ro folosește cookie-uri pentru analiza traficului și pentru îmbunătățirea experienței de navigare. Sunt incluse aici și cookie-urile companiilor/serviciilor terțe plasate pe acest site (Google Analytics, Facebook, Twitter, Disqus). Continuând să utilizezi acest website, ești de acord cu stocarea tuturor cookie-urilor pe acest device.