În fiecare an, noaptea de 5 spre 6 decembrie readuce în case un ritual vechi de secole: ghetuțe lustruite, emoție și așteptarea unui gest de generozitate care vine pe furiș. Povestea lui Moș Nicolae este una dintre cele mai longevive tradiții europene, iar succesul ei nu ține doar de cadouri, ci de mesajul din spate: generozitate, protecție și responsabilitate.

Originea acestei figuri atât de îndrăgite duce înapoi în secolul al IV-lea, la Sfântul Nicolae, episcopul din Myra-Licia, în Asia Mică (Turcia de astăzi). Reputația lui pentru acte de caritate a traversat Imperiul Bizantin încă din timpul vieții. Nu era un personaj al vorbelor mari, ci al faptelor decisive. Legenda centrală, consemnată în Legenda Aurea, povestește cum, aflând drama unei familii care risca să-și vândă cele trei fete din cauza sărăciei, Nicolae a venit noaptea și a aruncat pe ascuns în casa lor trei pungi cu aur. Fără martori, fără recunoștință cerută, doar gestul în sine. De aici s-a născut obiceiul darurilor puse în șosete, ciorapi sau ghetuțe, un ritual care a devenit universal tocmai pentru că transmite o lecție simplă: binele adevărat nu caută aplauze.

De la episcop la personaj magic: cum s-a modelat tradiția europeană

Europa medievală a preluat rapid această tradiție. Ziua de 6 decembrie, sărbătoarea Sfântului Nicolae, devenise un reper major pentru copii, iar în multe regiuni era una dintre puținele momente ale anului în care cei mici primeau daruri. În spațiul germanic și alpin apare chiar și o componentă „pedagogică”: alături de sfânt erau imaginate personaje potrivite pentru a marca diferența dintre cumințenie și obrăznicie – Krampus în Alpi, Knecht Ruprecht în Germania, Zwarte Piet în Olanda. Această dualitate între dar și atenționare avea o funcție clară: copiii învățau că generozitatea vine la pachet cu responsabilitatea.

 În spațiul românesc, figura sfântului s-a contopit cu tradițiile locale de iarnă, iar numele i s-a adaptat firesc. „Moș” este apelativul românesc pentru bătrânul înțelept și protector, figura aceea familiară care veghează asupra comunității. Numele „Nicolae”, provenit din grecescul Nikólaos – „victoria poporului” –, a fost purtat de episcopul care și-a câștigat renumele prin fapte, nu prin titlu. În Transilvania, numele s-a păstrat sub forma „Sân-Nicoară”, în timp ce în Muntenia și Moldova s-a consolidat varianta „Moș Nicolae”, cea care a rămas în cultura populară până astăzi.

O întrebare inevitabilă este legată de nuielușa pe care Moș Nicolae o aduce copiilor neascultători. În realitate, sensul ei este mult mai blând decât pare la prima vedere. În tradiția europeană, nuiaua simboliza nu pedeapsa, ci atenționarea și posibilitatea schimbării. În folclorul românesc, nuielușa de măr este chiar semn al renașterii: dacă o pui în apă în noaptea de 5 decembrie și până la Crăciun înmugurește, se spune că anul viitor va fi unul bun. Funcția ei este mai degrabă morală decât corectivă – un reminder vizual că fiecare copil are șansa să devină mai bun.

Astăzi, Moș Nicolae rămâne, surprinzător sau nu, una dintre cele mai stabile tradiții ale începutului de iarnă. Nu promite spectaculos, nu intră în competiție cu Moș Crăciun, dar creează un moment pe care oamenii îl retrăiesc cu aceeași intensitate indiferent de vârstă. Este primul semn că luna decembrie a început cu adevărat, iar odată cu ea, nevoia de a oferi, de a avea grijă de ceilalți, de a marca trecerea timpului prin ritualuri care creează sens.

Moș Nicolae nu este doar un personaj simpatic din folclor, ci rezultatul a peste 1.600 de ani de memorie culturală. De la episcopul generos din Myra până la ghetuțele pregătite cu emoție, povestea lui este o demonstrație că tradițiile rezistă atunci când transmit ceva esențial. Iar lecția lui, transmisă an de an, rămâne aceeași: darurile adevărate se fac în tăcere, dar se simt mult timp după ce au fost primite.

(Copyright foto: freepik.com AI) 

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)