Când citim antologii ale paradoxului, constatăm lesne că sunt permanent actuale cugetările oamenilor celebri care au trăit cu secole în urmă. Așa, de exemplu, François de La Rochefoucault (1613-1680), referindu-se la cei care încălcau cuvântul dat, inclusiv în exercitarea diferitelor profesii, remarca: „Făgăduim după speranţele noastre și ne ţinem de făgăduială potrivit temerilor noastre”. A fost urmat, cronologic, de Jean de La Bruyère (1645-1696), care constata cu nedisimulată satisfacţie: „Înţeleptul se vindecă de ambiţie chiar cu ajutorul ambiţiei”. Ceva nai târziu, Jonathan Swift (1667-1745) pleda în favoarea unui dialog constructiv: „Când raţiunea altuia izbutește să mă convingă, devine propria mea raţiune”. Cu umorul său inconfundabil, Voltaire (1694-1778) rostea fraza pe care toţi democraţii autentici au transformat-o din paradox în conduită, inclusiv în relaţiile de muncă: „Îţi dezaprob spusele, dar voi apăra, până la moarte, dreptul de a le rosti”.