În calendarul modern, zilele săptămânii par simple repere de organizare – intervale fixe între weekenduri, întâlniri, termene-limită. Dar în tradiția populară românească, fiecare zi are o personalitate aparte, o istorie, o forță invizibilă care influențează viața oamenilor. În spatele fiecărei „luni” sau „vineri” se află o întreagă lume de simboluri, interdicții, binecuvântări și ființe fantastice.

Joia –  A patra zi a săptămânii era dedicată în Antichitate zeului Jupiter, iar în tradiția populară românească Joia apare ca o personificare cu chip feminin, numită și „femeie sfântă” (Dorohoi), „fecioară frumoasă care apără lumea de ploi mari și grindină” (Iași, Tutova), o ființă binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea și Miercurea.

Se credea că Joia locuiește printre nori, în ceruri (Constanța, Iași, Olt) sau în păduri netăiate, păzite de fecioare (Tutova), de unde își exercită puterea miraculoasă asupra roadelor pământului, vitelor și sănătății oamenilor.

În secolul al XIX-lea, Joia era, în multe zone, considerată zi de sărbătoare. În Maramureș și Bucovina, se interziceau șezătorile. 

Vinerea – Ziua a cincea a săptămânii, dedicată în lumea romană zeiței Venus și planetei Venus, este pentru români cea mai importantă zi a săptămânii după Duminică. Vinerea este „cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei”, o „bătrână schivnică”, o „femeie bună” care umblă prin lume în alb sau în negru, cu pas domol și blând.

Este protectoarea femeilor căsătorite, le ajută la naștere, veghează asupra fetelor de măritat și asupra animalelor sălbatice.

Sfânta Vineri trăiește în munți (Argeș, Suceava), în păduri (Argeș, Buzău, Neamț, Tecuci), în pustiu (Iași, Neamț), în ostroavele mării, în ceruri sau în lumea de dincolo.

Este invocată în rugăciuni, vrăji și descântece pentru protejarea fetelor, pentru prosperitatea holdelor și a turmelor, pentru vindecări sau pentru deschiderea drumurilor în viață.

Totodată, era o zi a postului sever, respectată deopotrivă pentru valoarea ei religioasă și magică. În calendar, existau mai multe sărbători legate de această zi: Vinerea Mare, Vinerea Seacă, Vinerea Ciumei, Izvorul Tămăduirii.

Sâmbăta – Sâmbăta era dedicată de romani zeului Saturn. În credința populară românească, Sâmbăta este o zi fără noroc pentru cei vii, cu unul sau mai multe „ceasuri rele”, dar benefică pentru sufletele morților, care se credea că se întorc în această zi și primesc ofrande, rugăciuni și hrană ritualică.

Era o zi favorabilă vrăjilor, descântecelor și magiei, fiind considerată un prag între lumi – între viață și moarte.

Vitele născute sâmbăta erau botezate Sâmbotin sau Sâmbotina, iar multe dintre tradițiile satului legate de pomenirea morților se țineau în această zi.

În calendarul popular, Moșii – sărbători dedicate strămoșilor – se țineau sâmbăta: Moșii de Piftii, Moșii de Iarnă, Moșii de Vară, Moșii de Toamnă, dar și Sâmbăta lui Lazăr, Sâmbăta Floriilor, Sâmbăta Sântoaderului și altele.

Surse:

Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, Editura Elion, 2003, pp. 389-391