Mari cugetători din toate timpurile, fini observatori ai comportamentului uman, înainte de toate, în relaţiile de muncă, în diferite contexte sociale, au acordat, firesc, o mare atenţie virtuţilor. Astfel, Francis Bacon (1561-1626) remarca: „Virtutea este ca o piatră preţioasă: cel mai bine stă în simplitate”. Utilizând, în stilul său caracteristic, nuanţele, Lucian Blaga (1895-1961) scria: „Un personaj alcătuit numai din lumini, fără umbre, n-are plasticitate, nu e viu (…) Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”. Mai exigent decât mulţi semeni de-ai săi, Oliver Goldsmith (1728-1774) punea punctul pe i: „O virtute care are necontenit nevoie să fie păzită nu prea își merită santinela”. Cât despre I. L. Caragiale (1852-1912), ce să mai spunem? El mergea direct la ţintă: „O virtute întinsă peste o anumită limită începe să fie curată meteahnă”. O concluzie posibilă la toate aceste consideraţii celebre a fost formulată de Ralph Waldo Emerson (1893-1882): „Singura răsplată a virtuţii este virtutea”.