În tradiția românească, ziua de Sântandrei poartă o încărcătură aparte. Sub numele Apostolului Andrei s-a păstrat, de fapt, un moment mult mai vechi, pe care etnologul Ion Ghinoiu, în volumul Sărbători și obiceiuri românești, îl leagă de un început de an arhaic, cu rădăcini în calendarul dacic. Înainte ca românii să aibă Crăciunul drept reper, trecerea dintre un an și altul era marcată la sfârșitul lunii noiembrie, în această perioadă în care natura se retrage și timpul „se stinge” pentru a face loc unui nou ciclu. Sântandrei stă în centrul acestui prag și păstrează în structura sa semnele vechilor rituri de înnoire.

Noaptea de 29 spre 30 noiembrie, cunoscută în multe sate ca Noaptea Strigoilor, este, în această logică, o noapte de dezordine și neliniște, o reminiscență a momentului de haos care preceda în vechiul calendar dacic nașterea unui an nou. Se spune că spiritele celor morți ies pentru o clipă din rânduiala lor, iar strigoii vii – oameni despre care tradiția afirmă că au semne speciale – se ridică fără să știe din trup și se întâlnesc cu ceilalți la răspântii. Acolo au loc lupte până la cântatul cocoșilor, când totul revine la normal. În imaginarul vechi al satului, această noapte marchează sfârșitul unui ciclu și semnul că un altul e pe cale să înceapă.

Pentru a se feri de rău, oamenii foloseau ceea ce satul a considerat dintotdeauna cea mai sigură protecție: usturoiul. Ușile, ferestrele și locurile vulnerabile ale casei erau unse cu usturoi, iar în unele regiuni oamenii își atingeau fruntea sau pieptul cu el. În Moldova, această dimensiune de apărare s-a transformat într-o adevărată tradiție a tinerilor – Păzitul Usturoiului. Fetele aduceau câte trei căpățâni de usturoi, păstrate toată noaptea la lumina lumânării, iar tinerii petreceau până în zori. Usturoiul împărțit dimineața era păstrat la icoană și folosit peste an „pentru bine”.

În unele comunități se păstra și Bocetul Andreiului, un ritual în care fetele confecționau o păpușă din cârpe, o așezau ca pe un mort și o jeleau. Era o formă de a marca moartea anului vechi, o amintire a felului în care strămoșii, inclusiv cei din perioada dacică, înțelegeau trecerea spre un nou început: printr-o moarte simbolică urmată de renaștere.

Tot în jurul Sântandreiului se află și unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri ale fetelor – turta de Andrei. Făcută din apă, făină și sare, măsurate cu o coajă de nucă, turta era mâncată înainte de culcare pentru ca în vis să apară viitorul soț, „aducând apă”. În logica veche a satului, noaptea de Sântandrei era un moment în care destinul putea fi văzut mai limpede.

Un alt simbol esențial al acestei sărbători este lupul, animal strâns legat de începuturile de an din tradiția dacică. Ion Ghinoiu arată că, în structura veche a anului, dacii plasau începutul într-un timp dedicat lupului – animal totemic, protector și vestitor al schimbării. În credințele populare românești, urmele acestei logici sunt încă vizibile: se spune că la Sântandrei lupul își poate întoarce gâtul înțepenit, devenind mai iute și mai primejdios decât de obicei, iar Sfântul Petru de Iarnă, considerat stăpân al lupilor, „împarte prada”. Pentru gospodari era o zi de atenție maximă: cine nu respecta sărbătorile dedicate lupului se punea singur în fața primejdiei.

Între strigoi, lup, usturoi, petrecerile tinerilor și riturile de trecere, Sântandreiul păstrează structura unei mari sărbători de hotar. O zi în care, potrivit tradiției, se încheie simbolic anul vechi și se pregătește cel nou. O sărbătoare în care lumea satului încerca să readucă ordinea, să se apere, să afle ce îi așteaptă și să întâmpine iarna cu toate rânduielile ei.

De aceea, Sântandrei rămâne, dincolo de dimensiunea religioasă, un reper în imaginarul românesc: un moment în care timpul se rupe, pentru a se putea reface. O zi care păstrează, în straturile ei cele mai profunde, ecoul unui început de an dacic, transmis mai departe prin tradiție și adaptat, mai târziu, în calendarul creștin.

(Copyright foto: Muzeul Național al Țăranului Român)