În calendarul popular, 21 noiembrie, ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului, numită Ovidenie sau Vovidenie, marchează un moment de trecere, un hotar al anului în care lumea se reașază sub semnul iernii. Etnograful Ion Ghinoiu, în volumul Sărbători și obiceiuri românești, arată că această perioadă aparține ciclului de renovare a timpului – un interval în care anul vechi se stinge, iar natura intră în acea „moarte rituală” care pregătește renașterea de la Crăciun.

În tradiția românească se spune că „în această zi s-a vădit lumea”, lumea binecuvântată la Blagoveștenie. Este o zi în care cerul se deschide pentru o clipă – asemenea nopții de Crăciun – iar doar cei cu viață curată pot vedea lumina aceea neobișnuită. În unele legende, doar ciobanii neprihăniți, cei „prea buni la Dumnezeu”, au privilegiul de a surprinde această vedenie. Ovidenia devine astfel o sărbătoare a vederii, a dezvăluirii lumii și a lucrurilor nevăzute. Nu întâmplător, oamenii sfințeau în această zi câte un fuior cu care se atingeau pe ochi la nevoie, pentru a dobândi o vedere limpede, trupească și sufletească.

Ovidenia este și o zi a luminii oferite celor care nu au avut-o la trecerea din această lume. Se aprindeau lumânări lungi, în formă de toiag, cât statul unui om, și se dădeau de pomană lumini de veci pentru sufletele înecaților, ale celor morți fără lumânare, ale celor care au trecut „în întuneric”. Prin această lumină li se deschidea drumul „pe lumea cealaltă”, astfel încât să nu rătăcească în întuneric.

Potrivit informațiilor publicate de Muzeul Național al Țăranului Român, în mentalul rural, Ovidenia este și ziua în care începe cu adevărat iarna. Frigul, nopțile lungi și primejdia lumii nevăzute intră în calendar, iar comunitățile se pregătesc pentru lunile grele care urmează. De aceea, tradițiile din jurul acestei sărbători împletesc lumina cu protecția. Se crede că din această zi vrăjitoarele „văd” și își adună puterea, iar farmecele devin mai ascuțite. Pentru a se apăra, oamenii ungeau cu usturoi ușile, ferestrele și locurile de culcare, ca să nu se lipească farmecele de casă. Tot acum, fetele tinere încercau să-și afle ursitul, pentru că noaptea Ovideniei era considerată o noapte a descoperirii și a vederii destinului.

Există și o dimensiune pastorală a acestei sărbători. În multe sate, Ovidenia se suprapune peste Filipul cel Șchiop, una dintre zilele dedicate lupului, animal sacru și temut. Oamenii lipeau cu lut cuptoarele și pereții, ca un gest magic menit să „orbească” dușmanul și să păzească gospodăria de lupi. Formula rostită – „Eu nu ung gura cuptorului, ci ung ochii dușmanului” – păstrează intactă logica veche a apărării ritualice.

Tradiția spune și că vitele vorbesc în această zi, iar vederea lor este un semn pentru cei care știu să asculte. Se mai păstrează o credință veche: cum este vremea în ziua Ovideniei, așa va fi întreaga iarnă. Este încă o dovadă a modului în care această sărbătoare devine, în mentalitatea tradițională, o punte între lumea vizibilă și ciclurile cosmice ale naturii.

(Copyright foto: Muzeul Național al Țăranului Român)